Participarea la o mobilitate de tip job shadowing la Liceo Statale Margherita di Savoia din Napoli, în cadrul proiectului Erasmus+ 2025-1-RO01-KA121-SCH-000318031, a reprezentat o oportunitate pentru mine de a observa din interior un alt mod de organizare a educației europene. Vizita mi-a oferit ocazia nu doar să înțeleg dinamica unei școli italiene, ci și să analizez în mod critic diferențele și asemănările dintre sistemele educaționale românesc și italian.
Sistemele de învățământ preuniversitare
Sistemele de învățământ italian și român prezintă asemănări, dar și diferențe care influențează modul în care elevii învață, sunt evaluați și își construiesc parcursul școlar.
În Italia, educația începe cu grădinița (care nu este obligatorie), școala primară, care durează 5 ani, urmată de 3 ani de școală secundară inferioară și de 5 ani de liceu sau institut tehnic ori de 3 ani șprofesional. Elevii parcurg, așadar, 13 ani de învățământ obligatoriu și preuniversitar înainte de a susține examenul final, Esame di Stato, echivalentul bacalaureatului. În România, traseul elevului este tot de 13 ani, după ce se urmează gradinița, 5 ani în ciclul primar (incluzând clasa pregătitoare), 4 ani de gimnaziu și încă 4 de liceu, la finalul studiilor se susține bacalaureatul.
Anul școlar italian începe de obicei la mijlocul lunii septembrie și se încheie la mijlocul lui iunie, cu variații minore de la o regiune la alta. Este structurat într-un singur ciclu continuu, dar cu un semestru de toamnă și unul de primăvară, care influențează evaluările și programele. Vacanțele sunt distribuite relativ uniform (doar 2), iar ritmul activităților este, în general, mai relaxat decât în România. În România, anul școlar începe în jurul datei de 1–10 septembrie și se termină, în funcție de nivel, în iunie sau iulie. Din 2022, structura este împărțită în cinci module (intervale) de învățare separate de vacanțe mai scurte, ceea ce produce un ritm mai fragmentat și o frecvență mai mare a evaluărilor.
În ceea ce privește trecerea de la un ciclu la altul, Italia are un sistem mai puțin centrat pe examene. Elevii trec din ciclul primar în cel secundar fără un examen național, iar din școala secundară inferioară în cea superioară după o evaluare simplificată, în mare parte internă. Singurul examen cu miză majoră este cel de la finalul liceului. Spre deosebire de aceasta, România menține un sistem puternic bazat pe evaluări centralizate, începând cu evaluarea la clasele II, IV, VI (care nu decide trecerea de la un nivel la altul), Evaluarea Națională de la finalul clasei a VIII-a, care decide în mod decisiv accesul elevului la un liceu mai bun sau mai puțin bine cotat. Pe lângă aceasta, bacalaureatul devine un filtru important pentru accesul la facultate.
Observarea procesului de instruire la Liceo Statale Margherita di Savoia
Unul dintre primele aspecte care mi-au atras atenția în școala gazdă a fost cultura organizațională. În Italia, structurile școlii par să funcționeze pe baza unei colaborări între profesori, consilieri, comitete și administrație. În România, aceste practici există, dar sunt adesea îngreunate de încărcătura birocratică sau de lipsa timpului.
De asemenea, italienii pun un accent vizibil pe comunicare și sprijin personalizat. Liceul vizitat are strategii clare pentru prevenirea abandonului școlar și dispune de comitete specializate pentru elevii cu dificultăți. În școlile românești, inițiativele de acest tip există mai degrabă punctual, iar implementarea lor depinde de resursele locale și de personalul disponibil.
Un element care diferențiază în mod clar cele două sisteme este prezența, în Italia, a profesorilor de sprijin pentru fiecare elev cu cerințe educative speciale (CES). Aceștia lucrează alături de profesorii de la clasă, adaptând constant activitățile pentru nevoile elevului, oferind suport individualizat atât la instruire, cât și la evaluare. Italia include într-o manieră mai largă elevii cu dificultăți, de la cei cu dizabilități și IQ scăzut, la cei imigranți sau vorbitori doar ai dialectului napoletan.
În România, deși legislația promovează incluziunea, realitatea din teren arată că numărul profesorilor de sprijin este insuficient. În multe școli, elevii cu CES nu beneficiază de suport specializat permanent, ceea ce limitează eficiența integrării lor în învățământul de masă.
Dacă în România, la clasele unde sunt integrați elevi cu CES, nu avem profesori de sprijin care să-i asiste în instruire și evaluare, în Italia (unde am întâlnit și 2 profesori de sprijin în același timp într-o clasă) aceștia consideră că ar trebui ca numărul lor să fie mai mare, numărul de elevi cu CES repartizați unui profesor să fie mai mic.
Pe parcursul mobilității am asistat la ore de Matematică și TIC susținute de profesorii Daniele G., Giovanna S. și Paula D. Lecțiile combinau metode tradiționale cu instrumente digitale moderne – platforme educaționale, simulări, aplicații interactive.
În România, utilizarea tehnologiei este tot mai prezentă, însă nu întotdeauna integrată organic în activitățile de învățare. Diferența majoră constă în naturalețea cu care profesorii italieni (nu și cei înainte de pensie) alternează instrumentele digitale cu activități colaborative sau cu proiecte, menținând un ritm dinamic al lecției, elevii utilizând și ei tabla interactivă – se observă faptul că folosesc acest lucru în mod frecvent,
Prin mentoratul oferit de Daniele Genito, am avut posibilitatea de a aprofunda aceste practici și de a reflecta asupra modului în care ele pot fi adaptate și în contextul românesc.
Dezvoltarea emoțională și starea de bine – o prioritate vizibilă în Italia
Mobilitatea a inclus activități pentru dezvoltare emoțională în Pădurea Capodimonte, unde am exersat comunicarea, empatia și cooperarea. Educația socio-emoțională ocupă un loc important în școlile italiene, fiind integrată în programele școlare și în evenimentele extracurriculare.
În România, acest domeniu este în creștere, dar rămâne încă insuficient reprezentat la nivel practic. În timp ce programele naționale menționează importanța stării de bine, implementarea lor concretă diferă mult de la o școală la alta.
Vizitele la Muzeul Capodimonte, Catacombele San Gennaro și San Gaudioso, Santa Chiara, Duomo di Napoli, Gesù Nuovo și situl UNESCO Herculaneum nu au fost simple activități turistice, ci veritabile lecții interdisciplinare. În Italia, educația culturală este privită ca o prelungire naturală a procesului educativ, iar accesul la patrimoniu este valorificat constant.
În România, deși patrimoniul cultural este extrem de bogat, integrarea sa sistematică în educație este încă inconsistentă.
Competențe dezvoltate și concluzii comparative
Această experiență mi-a permis să îmi consolidez:
- competențele profesionale și metodice;
- competențele digitale prin utilizarea unor platforme variate;
- competențele lingvistice, datorită comunicării zilnice în limba engleză;
- competențele interculturale și adaptabilitatea la contexte diverse;
- competențele socio-emoționale prin activități axate pe psihologie pozitivă.
Comparând cele două sisteme, se conturează câteva concluzii:
- Italia pune un accent puternic pe incluziune și pe sprijin personalizat, în timp ce România se află încă în proces de dezvoltare a unui model eficient în acest sens.
- Digitalizarea este mai integrată în practica curentă a profesorilor italieni, o utilizează de mai mult timp, în România fiind utilizate în general de către profesori și mai puțin de către elevi, lucrul nefiind structurat interactiv pe platforme specializate.
- România are puncte forte prin rigoarea academică și prin adaptabilitatea profesorilor, dar are nevoie de aerisirea programelor școlare și acordarea unui timp la dispoziția profesorului, Acest lucru s-a realizat începând din acest an, dar, ca de obicei, s-a soldat cu multă maculatură sau lucru în plus, fiecare oră sau timp la dispoziția profesorului trebuind să fie proiectat în planificarea calendaristică și a unităților de învățare și nu aduce aerisirea programelor și așa încărcate.
Concluzie finală
Mobilitatea Erasmus+ (Job Shadowing) desfășurată la Napoli a fost o experiență care m-a ajutat să înțeleg mai profund modul în care funcționează un sistem educațional european modern și modul în care se poate realiza o integrare reală a elevilor, a tehnologiei și a colaborării profesionale.
Atât sistemul italian, cât și cel românesc au puncte forte, însă schimbul de bune practici demonstrează că evoluția educației depinde de deschidere, cooperare și învățare continuă.
Erasmus+ rămâne un cadru valoros care facilitează aceste transformări și contribuie la construirea unei educații europene echitabile și moderne.