Ideea acestei teme s-a născut, pe de o parte, din recunoaşterea importanţei introducerii unei perspective interculturale în şcolile sătmărene şi, pe de altă parte, din afirmarea nevoii de a articula eficient acţiunea şcolii cu realitatea cotidiană a comunităţii locale în care trăiesc elevii cu mesajele educative pe care aceştia le primesc din familie şi din grupurile asociate identităţii lor culturale specifice.
Diversitatea culturală nu mai este un prejudiciu, ci o realitate care trebuie fructificată în mediul şcolar. Pornind de la ideea că şcoala reprezintă un subsistem fundamental al sistemului social, este de înţeles faptul că paradigma interculturală s-a impus şi la acest nivel. S-a constatat chiar că, în primul rând la nivel educaţional eficienţa realizării unor contacte interculturale este sporită şi cu ecouri în timp asupra întregii societăţi. Atâta timp cât şcoala rămâne principala instituţie educaţională precum şi locul de contact între un număr mare de indivizi, este firesc şi de dorit ca ideea de educaţie interculturală să apară în primul rând aici. Cât timp societatea este una pluriculturală, şcoala nu poate fi altfel.
Şcoala este o societate umană în miniatură şi reproduce, în consecinţă, raporturile existente la nivelul societăţii în ansamblu. Pe lângă rolul fundamental al şcolii, acela de a educa, ea mai deţine şi poziţia determinantă în ceea ce priveşte socializarea copiilor, astfel încât ,,devine locul unei armonizări culturale ce o devansează pe cea socială.’’ Şcolile trebuie să includă în procesul de învaţământ toţi copiii, fie ei cu handicap sau supradotaţi, copii ai străzii sau copii provenind din alte grupuri dezavantajate. Diversitatea elevilor este mare, iar necesitatea luării în considerare a acestui lucru şi accesibilizării conţinuturilor apare în didactică, ca teorie a procesului de predare-învăţare, sub forma principiului accesibilităţii şi individualizării învăţământului.
Noţiunea de educaţie multiculturală desemnează totalitatea programelor educaţionale ce răspund necesităţilor impuse de coexistenţa într-un mediu multietnic. Scopul educaţiei multiculturale este de a facilita acomodarea grupurilor etnoculturale minoritare şi, în aceeaşi măsură, acomodarea şi deschiderea societăţii majoritare la modele culturale specifice grupurilor minoritare. Educaţia multiculturală este considerată a fi, prin demersurile antirasiale, antixenofobe, antidiscriminative şi de relativizare a culturilor existente, garantul unei societăţi multiculturale viabile, factor de stabilitate democratică şi de diminuare a conflictualităţii. Orice program de educaţie multiculturală include promovarea idealurilor democratice ale respectării demnităţii umane, egalităţii între oameni, al justiţiei, al toleranţei faţă de opiniile celuilalt. Pentru a-i ajuta pe elevi să obţină succesul şcolar dorit, profesorii trebuie să-i trateze pe toţi în mod echitabil; cu alte cuvinte trebuie să conceapă astfel programele lor de instruire încăt să răspundă caracteristicilor fiecăruia şi ale tuturor.
Elevii au tendinţa de a fi toleranţi unii cu alţii atunci când li se crează în mod continuu oportunităţi de a interacţiona. Unele dintre aceste interacţiuni se pot realize în contextul activităţilor desfăşurate în sala de clasă: de exemplu se pot organiza discuţii în care elevii descriu tradiţiile, convenţiile, percepţiile specifice grupului lor etnic; alteori se stimulează prieteniile între elevi prin organizarea diferitelor activităţi de învăţare care presupun cooperarea, ori prin organizarea unor activităţi extraşcolare la care participă toţi; poate fi încurajată învăţarea unor elemente simple ale limbii native a celorlalţi colegi. În şcolile omogene cultural se recurge de obicei la diferite acţiuni extraşcolare care îi angajează pe elevi în diferite proiecte comunitare prin care se fac mici servicii unui anumit grup etnic din localitate. Alteori se încurajează comunicarea sistematică prin internet cu elevii aparţinând altor etnii, pentru a face schimb de ştiri, fotografii, muzică sau imagini ale produselor artizanale specifice fiecărui grup etnic.
Instituţiile de învăţământ trebuie să ia măsuri potrivite pentru eliminarea oricărei forme de discriminare prezente în interiorul lor. În această privinţă pedagogii au nevoie să-şi conştientizeze propriile prejudecăţi să fie corect formaţi, să ia în considerare condiţiile sociale şi nevoile minorităţilor. „Toţi copiii trebuie să înveţe să trăiască şi să interacţioneze pozitiv în această lume diversă. A învăţa recunoaşterea diversităţii codurilor culturale diferite, a şti să comunici într-un context intercultural, a lua cunoştinţă de propria identitate culturală, a fi capabil de a trece dincolo de stereotipuri şi prejudecăţi acestea ar putea fi obiectivele unei practici interculturale lărgite în educaţie.”
Care sunt obiectivele acesteia şi ce ar trebui să facă şcoala pentru a pune în practică acest concept? „O primă condiţie o constituie dobândirea de cunoştinţe privind cultura în general şi impactul acesteia asupra comportamentelor individuale şi de grup, privind propria cultură şi alte culturi. Cadrele didactice ar trebui să dezvolte elevilor deprinderi legate de viaţa într-o societate multiculturală/ interculturală, ele ar trebui să formeze la elevi atitudini, cum ar fi respectul pentru diversitatea culturală, identitatea culturală proprie şi a celorlalţi, refuzul discriminării şi intoleranţei; să stimuleze participarea la acţiuni în sensul promovării principiilor unei societăţi interculturale şi a combaterii discriminării şi intoleranţei.”
Educaţia interculturală vizează dezvoltarea unei educaţii pentru toţi în spiritul recunoaşterii deosebirilor ce există în sânul aceleiaşi societăţi. Educaţia interculturală constituie „o opţiune ideologică în societăţile democratice şi vizează pregătirea viitorilor cetăţeni în aşa fel încât ei să facă cea mai bună alegere şi să se orienteze în contextele multiplicării sistemelor de valori” . Se remarcă şi o schimbare a rolului profesorului, care depăşeşte funcţia de a comunica modele şi programe, acesta trebuind să acorde o mai mare atenţie spiritului de iniţiativă şi creativităţii, centrarea întregii acţiuni fiind pe elev. Impunerea pe plan educativ a unor strategii eficiente de realizare a educaţiei interculturale se poate realiza începând cu nivelul ,,zero”, acela al creării unui curriculum intercultural. Iată câteva direcţii pe care acesta se poate axa: pătrunderea diversităţii etnice şi culturale în tot mediul înconjurător; preţuirea diversităţii; întărirea şi afirmarea propriei identităţi; introducerea conţinuturilor etnice şi a diferenţelor culturale în învăţământ; recunoaşterea sărbătorilor şi a festivităţilor specifice grupurilor etnice; folosirea diferitelor experienţe în învăţare; recunoaşterea succeselor şi a contribuţiilor membrilor unui grup; valorificarea în curriculum a resurselor comunităţii locale; antrenarea tuturor copiilor în studiul continuu al comunităţii locale; interpretarea succeselor şi a performanţelor din perspectiva valorilor unui grup.
În concluzie, se poate afirma că educaţia interculturală este o educaţie a tuturor, minoritari, ca şi majoritari ea nu trebuie să se limiteze în mod exclusiv la transmiterea unor conţinuturi specifice în cadrul unei discipline particulare, consolidarea abordării sale interdisciplinare este fundamentală; nu poate fi concepută doar pentru mediul şcolar, ci şi în legătură cu extraşcolarul (familie, grupuri sociale, instituţii, comunităţi, mass-media).
BIBLIOGRAFIE:
1. Constantin Cucoş, Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000
2. Cozma Teodor, (coord.), O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Polirom, Iaşi, 2001
3. Dasen, P., Perregaux, C., Rey, M., Educaţia interculturală – experienţe, politici, strategii., Iaşi, Ed. Polirom, 1999
4. Nedelcu Anca, Fundamentele educaţiei interculturale. Diversitate, minoritate, echitate, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
5. Liviu Plugaru, Mariela Pavalache-Ilie , Educaţie interculturală , Sibiu: Psihomedia, 2007
6. Rey, M., Educaţia interculturală – experienţe, politici, strategii., Iaşi, Ed. Polirom, 1999