Învățământul modern, actual vizează existența unei instrucții și a unei educații flexibile în scopul asigurării dezvoltării capacităților și a aptitudinilor fiecărui elev, ținându-se cont de propriile posibilități. Este important ca fiecare cadru didactic să-și organizeze procesul de predare-învățare-evaluare în așa fel încât elevul să fie în centrul demersului didactic, oferindu-i calea spre interiorizare a unor mijloace proprii de însușire a cunoștințelor, de aplicare în practică în mod constant și creator.
Instruirea diferenţiată reprezintă desfăşurarea procesului de predare-învăţare-evaluare pe baza unor strategii didactice adaptate la posibilităţile diferite ale elevilor, la capacităţile lor de înţelegere şi de lucru proprii unor grupuri de elevi sau chiar fiecărui elev în parte. (Radu I. T., 1978)
Instruirea diferențiată nu este o problemă nouă, diferă doar modul de abordare, preocupările în acest sens fiind mult mai numeroase. Promovarea unei acțiuni complexe de asistență a copilului, fie medicală, fie socială, fie psihopedagogică are ca scop individualizarea elevilor și implicit a activităților desfășurate cu fiecare dintre ei. În acest context, profesorul trebuie să-și conceapă activități instructiv-educative cât mai variate, ținând cont de diferențele dintre elevi, provocarea permanentă a clasei de elevi reprezentând o şansă de exprimare a tactului pedagogic și a măiestriei didactice.
Nu se poate vorbi de activizarea elevilor, fără a se avea în vedere individualizarea procesului de predare-învățare-evaluare.
În conceperea demersului didactic, profesorul trebuie să aibă în vedere faptul că elevii sunt diferiți fie din punctul de vedere al aptitudinilor, fie al ritmului de învăţare, fie al gradului de înţelegere a fenomenelor, fie al capacităţii de învăţare, fie al motivaţiei. De aceea este foarte importantă adaptarea în procesul de predare-învățare a mărimii sarcinii sau a gradului de dificultate al sarcinii (numărul de sarcini de învăţare pe care să le realizeze elevii, reguli de rezolvare a sarcinii, tipul sau modul de realizare al sarcinii).
Diferențierea procesului didactic înseamnă diversificarea metodelor şi tehnicilor de instruire și se poate realiza în mai multe moduri. Poate fi aprofundată înţelegerea subiectului prin investigarea acestuia din perspective multiple. Tipurile de interacţiuni se diversifică în funcție de nevoile, interesele sau profilurile de inteligenţă ale elevilor.
Strategii didactice de diferențiere/ individualizare a învăţării:
a) elaborarea de sarcini instructive diferenţiate, pentru fiecare elev în parte, în funcţie de aptitudinile, înclinaţiile, opţiunile, nivelul de dezvoltare intelectuală, coeficientul fiecărui elev;
b) fişe de lucru individualizate, care pot fi diverse, în funcție de scopul fiecăreia:
• fişe de recuperare (pentru elevii rămaşi în urmă);
• fişe de dezvoltare (pentru elevii capabili de performanță);
• fişe de aprofundare (care cuprind exerciţii destinate tuturor, în scopul aprofundării unor priceperi şi deprinderi);
• fişe de autoinstruire ( vizează însușirea unor tehnici de învăţare individuală şi independentă;
c) fişe de evaluare, pentru identificarea nivelului de pregătire;
d) pregătirea individuală sub diverse forme: consultaţii, discuţii, meditaţii, autoinstruire, care permit elevului o exprimare liberă, fără presiunea clasei, a colectivului de elevi din care face parte. (Radu I. T., 1978)
În tratarea diferențiată, trebuie să se pornească de la ce ştie elevul, ce e capabil să facă cu abilitățile pe care le are, fiind recomandată evitarea punctelor slabe ale elevilor. Valorificarea oportunităților și a punctelor forte conduce la o reușită a procesului de predare-învățare.
Tratarea diferențiată este foarte importantă, iar rezultatele pozitive ale acesteia pot fi regăsite în rezultatele elevilor, în progresul acestora la învățătură.
Bibliografie
1. Radu, I.T. (1978). Învăţământul diferenţiat. Concepţii şi strategii. București: Editura Didactică și Pedagogică.