Abaterea și greșeala lingvistică

În cadrul acţiunii de cultivare a limbii, semnalarea şi discutarea abaterilor de la normele gramaticale în vigoare sunt de o importanţă atât de evidentă încât aceasta nu mai are nevoie de a fi demonstrată. Atunci când nu se justifică structural şi nici nu contribuie în vreun fel oarecare la simplificarea comunicării, astfel de abateri trebuie, de bună seamă, combătute deoarece ele tulbură unitatea limbii, generează o serie de confuzii şi echivocuri sau împiedică pur şi simplu realizarea unei exprimări corecte şi elegante, spre care ar trebui să tindă fiecare dintre noi.

Numeroase lucrări de cultivare a limbii apărute la noi până acum au familiarizat marele public cu o serie de concepte specifice domeniului şi cu terminologia corespunzătoare.  Termenii abatere şi greşeală au căpătat o foarte mare răspândire în literatura de specialitate, dar, în acelaşi timp, şi o situaţie care nu este prea clară.

Majoritatea cercetărilor consideră că cei doi termeni denumesc o singură noţiune. Chiar atunci când se admite, teoretic, că este vorba de două concepte, definiţiile propuse sunt însă nesatisfăcătoare şi duc la confundarea abaterii cu greşeala pentru că pune accentul pe ceea ce le este comun, şi nu pe trăsăturile distinctive.

Valeria Guţu- Romalo, în articolul Abaterea lingvistică [1], pleacă  de la concepte generale, curente de abatere şi de greşeală (conceptul de greşeală presupune ideea de acţiune, faptă, modificare şi implică o apreciere negativă, acţiunea considerată greşeală reprezentând o îndepărtare de la adevăr, de la bine, de la corect), termenul de abatere are să fie sensul concret de îndepărtare spaţială, fie sensul abstract de îndepărtare, de nerespectare a unor reguli fără să mai definească şi abaterea lingvistică sau greşeala lingvistică.

Acceptând  valabilitatea celor două definiţii şi pentru categoriile lingvistice, constatăm că diferenţa specifică propusă de autoare pentru fiecare definiţie în parte este, în esenţă, una şi aceeaşi: atât abaterea, cât şi greşeala se îndepărtează de la “corect”, ambele reprezentând o nerespectare a unor “reguli”. Subordonarea abaterii faţă de greşeală observată de autoare reiese din sfera mult mai largă a noţiunii de greşeală în general, şi nu din compararea accepţiilor lingvistice ale celor două noţiuni. În această situaţie e legitimă întrebarea dacă putem vorbi de două noţiuni diferite sau daca ne aflăm în faţa unei probleme de terminologie. Valeria Guţu-Romalo subliniază  foarte bine opoziţia terminologică a celor două concepte în istoria lingvisticii: noţiunea de greşeală de limbă e cunoscută din antichitate, lingvistica modernă, mai ales în cadrul preocupărilor de cultivare a limbii, foloseşte foarte mult termenul de abatere[2] Trăsătura comună abaterii şi greşelii o constituie îndepărtarea de la “ceva” şi numai după natura acestui “ceva” este posibilă delimitarea celor două noţiuni.

Abaterea şi greşeala ţin de vorbire, fiind, la origine, acte strict individuale. De multe ori abaterea şi greşeala îşi păstrează caracterul individual şi, pentru că nu sunt respectate de nici un alt vorbitor, se pierd fără urmă sau, dacă apar în texte scrise, intră în arhiva limbii respective de unde numai zelul exclusiv al vreunui cercetător le va mai scoate la lumină. Sunt abateri şi greşeli care au parte de aceeaşi soartă, dar numai după ce au cunoscut o oarecare răspândire. Există abateri care pot intra în sistem, după cum unele greşeli pot deveni norme.

Tratamentul acesta diferenţiat în limbă ne obligă să nu uităm că, deşi termenii abatere  şi greşeală conţin, incontestabil o puternică nuanţă depreciativă, aceasta nu trebuie să fie absolutizată. Oricât de greu ne-ar veni (din cauza obişnuinţei) trebuie să recunoaştem că există abateri şi greşeli necondamnabile pentru că îndepărtarea de la sistem sau de la normă poate fi făcută şi în spiritul evoluţiei sistemului şi a normei respective[3].

Cele două noţiuni definite mai sus sunt foarte strâns legate de inovaţia lingvistică. Inovaţia lingvistică înseamnă orice fapt de limbă nou, inexistent mai înainte sau numai necunoscut până la ivirea lui într-un anumit stil al limbii, mântuitorilor obişnuiţi ai acestuia4.
De fapt, relaţia dintre inovaţie, pe de o parte, şi abatere şi greşeală, pe de altă parte, este un raport de la general la individual: inovaţia apare numai sub formă de abatere sau de greşeală, iar acestea din urmă reprezintă întotdeauna, ceva nou faţă de un anumit sistem şi de o anumită normă.
Când o inovaţie oarecare, apărută sub formă de abatere sau de greşeală, câştigă tot mai mult teren, se generalizează, ea devenind tendinţă şi din acel moment încetează de a mai fi abatere ori greşeală, intrând în sistem sau în normă.

Este o eroare să considerăm, în mod absolut, abaterea mai gravă decât greşeala sau invers, pentru că cele două concepte sunt situate în planuri diferite. Trebuie să comparăm, în cazul nostru, numai elemente de aceeaşi natură, respectiv, abaterile între ele sau greşelile între ele, gravitatea unei abateri faţă de a alteia fiind măsurată de gradul de îndepărtare de la sistemul dat. Între greşeală şi abatere nu apare raportul specific existent între sistem şi normă (norma este realizarea corectă a sistemului) şi cred că nu se poate stabili, în general, nici un alt fel de raport între cele două noţiuni, cu atât mai puţin unul de subordonare.

Stabilitatea foarte mare a sistemului, în comparaţie cu norma, face ca, de obicei, abaterile să fie mai rare decât greşelile. Se poate afirma, în funcţie de compartimentele limbii, că în vocabular apar mai multe abateri decât în sintaxă ori în morfologie sau că, în morfologie, abaterile şi greşelile sunt mai dese decât în sintaxă.

Trecerea verbelor de la o conjugare la alta constituie un exemplu de abatere. În paradigmele verbelor respective apar forme specifice conjugării noi la care au trecut, forme care pot, eventual, să le înlocuiască, cu timpul, pe cele vechi. E suficient să amintim situaţia verbului a părea cu întreaga lui familie (apărea, dispărea, compărea) la care formele de conjugarea III-a pătrund chiar sub ochii noştri, în tot mai multe stiluri.

Formele paralele ale diferitelor timpuri şi moduri reprezintă şi ele exemple de abateri. La verbul a păzi apare, în Transilvania, la indicativ prezent, pers., a III-a, nr. sg., alături de păzeşte şi forma scurtă pază care este o abatere de la paradigma verbului. Abaterile reprezentate de cuvinte formate greşit sunt mai grave şi, în general, au mai puţine şanse de a fi acceptate de vorbitori, de a intra în sistem.

Cele mai multe abateri apar în lexic. Cazuri frecvente de abatere în sistemul lexical sunt împrumuturile de cuvinte sau cele semantice din alte limbi ori din alte sisteme lexicale secundare ale aceleiaşi limbi. Cele mai multe fapte de limbă discutate în articolele de cultivare a limbii apărute la noi pot fi considerate greşeli, deci nerespectări ale normei, încercări de modificare a acesteia.

La nivelul limbii literare des încălcate normele care cer acordul între subiect şi predicat, între substantiv şi atributul său participial, între al, a, ai, ale şi pronumele adjectival posesival – meu, mea, etc.

Un fapt de limbă oarecare, poate fi, în anumite împrejurări, abatere şi greşeală în acelaşi timp, în funcţie de punctul de vedere din care este analizat. Un bun exemplu este pronumele personal de întărire folosit invariabil.

Apariţia lui însuşi pentru a indica nu numai pers. a III-a sg. masculin, ci şi oricare altă persoană, indiferent de gen şi de număr, este o greşeală, pentru că nu respectă norma despre care am vorbit. În acelaşi timp e modificat şi sistemul pronumelui de întărire, în sensul că cele 13 forme sunt reduse la una singură, fapt care constituie o abatere.

Dintre numeroasele abateri de la normele sintactice, cele mai des întâlnite chiar în unele ziare şi reviste de indiscutabil prestigiu sunt dezacordurile gramaticale. Câteva dintre aceste dezacorduri sunt de-a dreptul surprinzătoare şi ele arată până unde sunt împinse graba şi neglijenţa cu care scriu anumiţi gazetari şi publicişti.

Note
1 Valeria Guţu- Romalo, Abaterea lingvistică, LR, 10, 1961, nr. 6,
2 Iorgu Iordan, Despre inovaţie în limbă, SCL, 9, 1960, nr. 3.
3 I. Dănilă, Abatere şi greşeală în limbă, LR, 1965, nr. 2.

 

prof. Ana Gherman

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/ana.gherman

Articole asemănătoare