Inovarea și schimbarea în educație

Conceptul de inovare defineşte sintetic introducerea noului. Acţiunile având acest scop fac parte din viaţa omului nu de ieri, de azi, găsirea şi introducerea noului reprezentând factorii principali care au determinat evoluţia omenirii de-a lungul întregii sale existenţe. Importanţa şi volumul acestor activităţi au crescut odată cu dezvoltarea societăţii. În special în ultimele decenii se constată o creştere fenomenală a interesului pentru inovare, ca modalitate de a obţine o creştere economică durabilă a organizaţiilor şi a societăţii.

În prezent, trăim într-o perioadă de tranziţie accelerată, marcată de transformări complexe şi profunde în toate domeniile de activitate. Amploarea inovării se reflectă în primul rând în ritmurile mari ale dezvoltării de noi produse şi tehnologii, dar schimbările nu se referă doar la lucruri tangibile. În cadrul organizaţiilor, sunt tot mai numeroase acţiunile de inovare orientate spre metodele de management, organizarea şi configurarea afacerii, care contribuie la obţinerea de avantaje competitive durabile. Totodată, inovarea se manifestă în societate în general, materializându-se în noi strategii, concepte, idei şi organizaţii care se adresează nevoilor sociale – de la piaţa muncii şi condiţiile de lucru, până la educaţie, sănătate şi dezvoltarea comunitară.

În percepţia comună, inovarea este asociată cu progresul tehnic, care a fost de-a lungul vremii motorul dezvoltării societăţii. Apariţia automobilului, a telefonului, a calculatoarelor reprezintă doar câteva exemple de inovare tehnică cu un impact major asupra mediului economic şi civilizaţiei. Dar inovarea nu se limitează la crearea de produse şi tehnologii noi (inovare tehnică), ci are materializări multiple, atât în cadrul organizaţiilor cât şi în societate. În cadrul organizaţiilor, este tot mai mare ponderea acţiunilor de inovare orientate spre introducerea unor metode moderne în logistică, marketing, managementul resurselor umane şi alte domenii funcţionale, contribuind la obţinerea de avantaje competitive durabile.

Motivaţii ale organizaţiei pentru a inova:

  • ameliorarea calităţii produselor educaţionale;
  • creşterea cotei de piaţă/ creşterea imaginii pozitive a şcolii;
  • cucerirea de noi pieţe/ atragerea populaţiei şcolare de calitate din alte zone ale localităţii;
  • lărgirea gamei de produse/ activităţi;
  • înlocuirea produselor învechite.

Caracteristici ale inovaţiei în învăţământ:

  • inovaţia propune o ameliorare care poate fi măsurată (creşterea nivelului de educaţie al populaţiei, a ratei de participare şcolară, a rezultatelor, performanţelor educaţionale obţinute de elevi la diferite examene, teste naţionale sau/şi internaţionale etc.);
  • inovaţia trebuie să fie durabilă (descentralizarea învăţământului);
  • inovaţia trebuie să fie o acţiune deliberată, care să contribuie la reuşita şcolară a unui număr cât mai mare de indivizi (prelungirea duratei obligatorii de şcolarizare, care reuşeşte să menţină în sistem şi populaţia şcolară expusă riscului abandonului şcolar, programe educaţionale de incluziune în sistemul de învăţământ a persoanelor cu dizabilităţi, a celor defavorizaţi din punct de vedere socioeconomic şi familial, a adulţilor etc.).

Procesul de schimbare în educaţie porneşte de la conştientizarea necesităţii schimbării şi continuă cu manifestarea dorinţei de schimbare, acumularea cunoştinţelor necesare, formarea noilor competenţe, stabilizarea sistemului şi dezvoltarea durabilă. Astfel, se modifică concepţia de conducere în învăţământ şi apar noi obiective manageriale.

Reforma managerială la nivelul sistemului de învăţământ presupune trei obiective:

  1. democratizarea conducerii instituţiilor educaţionale;
  2. formarea managerială adecvată;
  3. acces şi reuşită şcolară.

La nivelul instituţiilor educaţionale, aplicarea unui nou management urmăreşte:

  1. valorizarea individului, a capacităţilor sale printr-un demers didactic formativ;
  2. guvernarea şcolii cu „instrumente” manageriale adecvate noii filozofii: management bazat pe obiective, pe rezultate, pe competenţe;
  3. crearea unui climat stimulativ, pozitiv, bazat pe comunicare deschisă, transparenţă în actul decizional şi încurajarea iniţiativelor.

La nivelul procesului managerial, abordarea inovatoare vizează:

  1. aplicarea stilurilor eficiente de conducere;
  2. asigurarea calităţii educaţiei;
  3. implicarea tuturor actorilor din educaţie, dar şi a comunităţii în conducere.

După Béchard (2001), factorii declanşatori și factori inhibatori ai inovaţiei în învăţământ sunt:

1. Factori care acţionează la nivelul mediului:
▪ schimbare în general – reeditarea conţinuturilor învăţământului universitar într-o societate aflată în proces de transformare tehnologică şi pedagogică emergentă;
▪ actorii schimbării – organizaţii profesionale, private, publice, civile etc., care urmăresc schimbarea conţinutului învăţământului;
▪ strategiile schimbării – strategii legislative, de cooperare, colaborare, competiţie.

2. Factori care acţionează la nivelul instituţiei:
▪ percepţia actorilor schimbării are o dominantă negativă asupra resurselor financiare alocate învăţământului superior şi a necesităţii schimbării programelor de învăţământ;
▪ formularea strategiilor – analiza puterii şi slăbiciunii instituţiilor de învăţământ în ceea ce priveşte identificarea soluţiilor, ocaziilor, pistelor de atingere a obiectivelor pe care şi le-au propus;
▪ implementarea – transpunerea practică a soluţiilor, strategiilor identificate.

3. Factorii care acţionează la nivel de departament:
▪ climatul de muncă – climat de colaborare între cadrele didactice sau de necolaborare;
▪ rolul şefului de departament – şeful de departament poate iniţia, incita la colaborare, cooperare sau poate avea o atitudine indiferentă;
▪ activităţile profesorilor – asumarea riscului, tehnici inovative de predare/ învăţare/ evaluare etc.

4. Factori care acţionează la nivel de clasă (profesori şi elevi/ studenţi):
▪ atitudine favorabilă schimbării sau rezistenţă la schimbare, la nivelul colectivului didactic;
▪ motivaţie şi satisfacţie în muncă sau dezinteres;
▪ cultură organizaţională şcolară.

Locuri în care se produce inovaţia în învăţământ

Inovaţia acţionează în învăţământ la nivelul tuturor componentelor sale: structură şi organizare, conţinutul învăţământului, mediul educaţional. Evoluţia inovaţiei, rezultatele la care se ajunge depind şi de caracteristicile socioeconomice ale societăţii şi de particularităţile sistemului de învăţământ.

  • Inovaţia la nivel de structură şi organizare a învăţământului

Analiza procesului de inovare în învăţământ este direct legată de structura şi organizarea acestuia: învăţământ centralizat sau învăţământ descentralizat. Descentralizarea învăţământului înseamnă, în linii generale, transferul total sau parţial al unor responsabilităţi (finanţare, recrutare, salarizare personal, curriculum etc.) de la nivel central la nivel local, sau chiar la nivel de instituţie de învăţământ.

Primul efect asupra învăţământului, din perspectiva temei pe care o analizăm aici, este acela că, pentru a fi posibil un astfel de transfer, a fost necesară modificarea legislaţiei învăţământului, ceea ce în opinia unora reprezintă, în sine, un mod de inovare (Conger, 1984, idem 2003).

De asemenea, se apreciază că procesul de inovare are mai multe şanse de reuşită într-un sistem descentralizat decât într-unul centralizat şi datorită faptului că descentralizarea permite, prin transferul de responsabilităţi, implicarea directă a unei diversităţi de actori în procesul educaţional (ONG, asociaţii ale părinţilor, reprezentanţi ai mediului economic etc.), schimbarea modului de lucru, participarea directă în procesul decizional etc. Pentru a fi posibilă inovaţia solicită un număr mare şi divers de actori, pentru că procesul de inovare presupune achiziţionarea de noi cunoştinţe, noi puncte de vedere, perspective diferite asupra aceluiaşi aspect, negociere, conciliere etc. În procesul de inovare actorii „vor fi prezenţi, după caz, în definirea problemei sau situaţiei de ameliorat, în elaborarea noilor cunoştinţe sau noilor elemente, în identificarea de strategii proprii favorizării schimbării dorite” (Bouchard et al, 1997:3 idem 2003). În momentul în care indivizii trăiesc experienţe diferite faţă de cele cunoscute deja, când aceste experienţe sunt pozitive, spiritul de iniţiativă, creativitatea, gustul pentru reuşită se dezvoltă şi favorizează inovaţia, indiferent de domeniul de activitate. Organizarea învăţământului la distanţă, a învăţământului privat la toate nivelurile, desfăşurarea unor programe educaţionale specifice (adresate populaţiei defavorizate din punct de vedere socioeconomic, minorităţilor, persoanelor cu dizabilităţi etc.) au fost posibile odată cu descentralizarea sistemelor de învăţământ.

  • Inovaţia la nivel de conţinut al învăţământului

Inovaţiile la nivelul conţinutului învăţământului urmează celor de la nivel de structură şi organizare a sistemului, pentru că, fie şi dacă ne referim doar la prelungirea duratei obligatorii de şcolarizare, constatăm că aceasta presupune o nouă ordonare, succesiune a cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor ce trebuie transmise şi formate la elevi. Inovaţia la nivelul conţinutului învăţământului este însă necesară şi din alte motive: pe de o parte, totalitatea cunoştinţelor, informaţiilor acumulate la nivelul societăţii este imposibil de cuprins şi transmis prin conţinutul învăţământului, oricât de mult s-ar prelungi perioada de şcolarizare, iar pe de altă parte, cunoştinţele, informaţiile au devenit nu doar foarte numeroase, ci chiar, în unele cazuri, perisabile, astfel că între momentul debutului şcolarizării şi finalizarea acesteia ceea ce şi-a însuşit individul poate să nu mai corespundă exigenţelor societăţii şi economiei.
Susţinătorii inovării conţinutului învăţământului au propus o selecţie a cunoştinţelor, informaţiilor ce urmează a fi transmise elevilor, dar mai cu seamă formarea la aceştia a unor deprinderi, priceperi, abilităţi de a învăţa continuu, pe tot parcursul vieţii, pentru a evita mai ales excluderea de pe piaţa forţei de muncă.

Descentralizarea sistemului de învăţământ a permis introducerea disciplinelor opţionale, a curricumului la decizia şcolii, demers prin care oferta educaţională este adaptată nu numai nevoilor individului, ci şi comunităţii.

Preocupările privind inovarea conţinutului învăţământului s-au manifestat încă din anii ’70, odată cu dezvoltarea accelerată a ştiinţei şi tehnologiei şi introducerea TIC în învăţământ. Cinematograful educativ, presa şcolară, învăţământul programat, învăţământul asistat de un ordinator sunt doar câteva dintre aspectele pe care inovatorii sistemului de învăţământ le-au luat în consideraţie în schimbarea conţinutului învăţământului. Astăzi, influenţa internetului asupra conţinutului învăţământului reprezintă preocuparea majoră a oamenilor şcolii şi nu numai.

Tinerii petrec din ce în ce mai mult timp în faţa calculatorului şi a televizorului decât în şcoală, iar acest lucru trebuie utilizat în favoarea educării populaţiei: organizarea unor cursuri/ ore prin intermediul televiziunii, internetului, utilizarea acestuia ca metodă didactică. Inovaţia în învăţământ poate acţiona şi ca mod de rezolvare a unor probleme la care sunt expuşi tinerii de azi: dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei are atât pentru individ cât şi pentru societate în ansamblu avantaje considerabile, însă şi riscuri majore, precum izolarea indivizilor, dezvoltarea unor relaţii de comunicare artificiale. Introducerea TIC în procesul de învăţare poate atenua parţial aceste probleme. Un alt element supus inovării îl reprezintă tipul de competenţe ce urmează a fi formate la indivizi într-o societate în care frontierele în faţa circulaţiei persoanelor, lucrătorilor nu mai există. Într-o societate bazată pe cunoaştere, sistemele de învăţământ au obligaţia de a-şi proteja cetăţenii, oferindu-le pregătirea şcolară şi profesională de care au nevoie.
Pentru ca inovaţiile la nivel de conţinut şi cele de la nivel de structură şi organizare a învăţământului să poată fi transpuse în practică şi să conducă la rezultate durabile este nevoie de susţinere din partea cadrelor didactice. Un aspect adesea subliniat în lucrările pe tema inovaţiei în învăţământ este acela că mai mult decât structura şi organizarea învăţământului sau conţinutul acestuia, ceea ce trebuie inovat sunt mentalităţile cadrelor didactice.

  • Inovaţii la nivelul mediului educaţional

Mediul educaţional este format cu precădere din personalul didactic şi din elevi/ sudenţi şi este definit prin relaţiile care se stabilesc între cadrele didactice, între acestea şi elevi/ studenţi şi familiile lor etc. Pentru a ajunge la rezultate durabile, orice inovaţie are nevoie de un mediu educaţional favorabil, adică de relaţii de cooperare, colaborare, încredere şi ajutor reciproc între cei care formeazămediul educaţional. Într-un material în care abordează tema inovaţiei la nivelul învăţării limbilor moderne, Michel Boiron (1999: p. 2) afirmă că „inovaţia se construieşte pe o  aparentă contradicţie: ea pune în discuţie, deranjează, aduce schimbări, dar, în acelaşi timp, se înscrie în respectul şi voinţa instituţiei în care se produce”. Altfel spus, inovaţia este cea care aduce noutate, iar continuitatea este reprezentată de mediul, cultura organizaţională. Studiile asupra inovaţiei în învăţământ pun accent deosebit pe rolul personalului didactic în procesul de inovaţie, pe caracteristicile, comportamentele pe care trebuie să le aibă acesta împiedică formarea unei culturi şcolare favorabile inovaţiei.

Învăţământul românesc se caracterizează prin forme incipiente ale inovaţiei, dar care, printr-o intervenţie susţinută atât din interiorul sistemului cât şi din afara acestuia, are şanse să devină o constantă a sistemului.

Bibliografie:
BĂLOIU, L.M., Managementul inovaţiei, Ed. Eficient, 1995.
DRUKER, PETER, Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Ed. Enciclopedică Bucureşti,1993.
NEAGU GABRIELA, Inovație în învățământ, Revista Calitatea vieții, 2009.
POPESCU MARIA, Managementul inovării, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2016.

Articole asemănătoare