Un copil care încalcă adesea normele de comportare în grup, în societate, manifestându-se în diverse forme, de la încălcarea regulilor, a sfidării adultului până la încălcarea legii poate avea tulburări de comportament. Vom defini astfel o manifestare persistentă, cu o durată mai mare de 6 luni.
În funcție de fenomenologia clinică, tulburările de comportament se clasifică în:
• „Neepisodice: neascultarea; agresiunea; minciuna; furtul; fuga; vagabondajul.
• Episodice: inhibiţie: mutismul; narcolepsia; catalepsia; cataplexia; dezinhibiție; disconfort: primar-epileptic, instinctiv; secundar – impulsiv; acting-out.
Conform aceluiași autor, apar patru tipuri de tulburări de comportament:
1. Starea de criză raportată la un anumit stadiu de vârstă este exprimată printr-un comportament de criză bio-psiho-socială.
2. Lipsurile afective sau materiale, iniferent de tipul lor, mai ales care nu satisfac copiilor nici măcar trebuințele fiziologice și de securitateduc la tulburări de character de tip carențial.
3. Evenimentele marcante din afara familiei duc la tulburări de tip sociopatic
4. Problemele de sănătate psihică au ca manifestări și simptome tulburări de comportament.
Comportamentul agresiv este prezent încă din primii ani de copilărie și se stabilizează și în etapa adultă, fiind una din cele mai stabile trăsături. Agresivitatea din copilărie recomandă o mare atenție, deoarece copiii agresivi tind să de vină adulți agresivi cu tentative de abuz fizic, și comportamente certate cu legea. Se impune necesitatea intervenției timpurii, mult mai eficientă pentru devierea de la acest parcurs nefast. Furia și agresivitatea sunt adesea confundate, furia fiind o emoție, iar agresivitatea o reactive la această emoție.
Însă un copil se poate purta agresiv fără a fi furios, la fel cum un copil furios nu este nevoie să fie agresiv. „Agresiunea este tendința spre comportamente încărcate de reacții brutale, distructive și de atacare”.
Agresiunea îmbracă două forme:
a) atunci când își are rădăcinile în ură și se asociază cu aceasta( tensiunea psihică acumulată din stările conflictuale)
b) atunci când se trage din impulsurile individului(tendințe negative, dorința și bucuria de a face rău).
Problemele psihice, ideile delirante, frica de a nu fi agresați, pot genera manifestări agresive. Copiii cu vădită agresivitate reactivă acționează la emoțiile de furie, care generează comportamentul agresiv. Destul de des la preșcolarii și școlarii agresivi se întâlnește tulburarea opoziționismului provocator sau tulburarea de conduită. Opoziționismul provocator este un model de comportament caracterizat prin lipsa ascultării, gândire negative, sfidare și opoziție față de autoritate. Acest diagnostic pare să aibă rădăcini în profilul de personalitate al tatălui.
Simptomele acestei tulburări, ca și ale tulburării de conduită pot avea repercursiuni legale asupra copilului( excluderea din școală, eliminarea pe termen limitat).
Tulburările de tip opozant sunt caracterizate prin comportamente negativiste, lipsa ascultării și chiar rău voitoare ale copilului în relație cu persoana care reprezintă autoritatea. Acești copii devin rapid furioși, se iau la ceartă cu adulții, ignoră și nu respectă regulile, îi învinuiesc pe alții pentru greșelile lor, acționează impulsiv și sunt foarte iritabili, iar unii au tendința de a nesocoti îndatoririle școlare.
Putem observa cu ușurință câteva manifestări care caracterizează un astfel de comportament: crizele de furie dese și de intensitate mare, certuri, opoziție la indicații și refuzul sarcinilor, agresiune intenționată, aruncă vin ape alții pentru comportamentul său nepotrivit, este iritabil și se enervează repede, uneori este coleric, urăște, poartă ranchiună și se răzbună.
O tulburare de comportament poate fi diagnosticată doar dacă modelele comportamentale sunt foarte frecvente, au o amploare mare comparativ cu covârstnicii, iar familia, grădinița, societatea, ca medii de interacțiune, sunt afectate. Dificultățile de interacțiune cu colegii, comportamente agresive sau antisociale, hiperkinezia, performanțe școlare scăzute, însoțite de tulburări emoționale, depresia pot constitui simptome demne de luat în seamă în vederea diagnosticării corecte.
Crizele puternice de furie, negativismul și refuzul din copilăria timpurie sunt primele semne ale tulburărilor de comportament de tip opozant, care pot persista până la maturitate sau pot dispărea în adolescență. Cauzele principale ale acestei tulburări rezidă în control parental redus și inconsistența în educație, în timp ce agresivitatea are drept cauze bugetul mic al familiei, părinți cu un nivel redus al studiilor și deficiențe ale sistemului de suport social.
Învățare individualizată, consilierea copilului și a familiei, observarea și ameliorarea situației familiale sunt doar câteva demersuri ce pot duce la diminuarea manifestărilor indezirabile. Terapia parentală își dovedește eficiența pe copii cu vârste cuprinse între 3 și 8 ani, alături de terapia multimodală, care implică un complex de forme de intervenție.
„Minciuna este un act psihosocial, o simplă opțiune nonconformistă între realitate și ficțiune, o abatere deliberată, conștientă de la sistemul de corespondente social admise între realitate și anumite forme de exprimare. Pe plan psihic, minciuna este un act de comportament deosebit de complex, care trebuie evidențiat, elucidat și apreciat în contextul tuturor factorilor de personalitate și în funcție de vârsta psihică și de starea de normalitate sau anormalitate psihică generală sau secundară” .
Comportament indezirabil pentru părinți, cadre didactice, societate în general, minciuna este observată și definită ca fabulație, mitomanie. Diverse motive sociale determină minciuna, care se poate consolida pe un psihic imatur din punct de vedere ideo-afectiv, de la severitatea exagerată a părinților sau educatorilor, până la minciuna laudă care suplinește prestigiul în fața colegilor. Ea nu este decât un act de apărare în fața unui pericol, al unei pedepse, al unui grup care nu înțelege nevoile copilului, sau act de atac proliferat verbal. Desigur că, până la 6-7 ani nu putem vorbi de minciuna patologică, deoarece copilul este foarte sugestibil, el imită un comportament observat la părinți. De asemenea, lumea copilului preșcolar este una proprie, cu multe roade ale imaginației sale, iar relatările ei sunt minciuni doar pentru adult, care trăiește în realitate și nu înțelege sensurile fine ale limbajului copilului.
Copilul antepreșcolar fabulează adesea, ca specific al acestei vârste, pentru cadrul didactic fiind prioritar a nu se perpetua acest comportament în etapele următoare de vârstă, ca act de apărare împotriva agresiunilor din partea adultului. Frica de pedeapsă este principalul mobil al minciunii la copilul mic, reacție de răspuns la pedepsele inadecvate sau a unor privațiuni la care știe că va fi supus. Observăm deci, că la copiii mici este vorba de o pseudominciună, o greșeală apărută din lipsa experienței în perceperea realității sau ca o reacție de apărare. În schimb, la școlarul mic se pot observa alte tipuri de minciună, cu alte conotații, care pornesc din mândrie, laudă, și dorința de a înșela.
Minciuna ca boală se caracterizează prin intenție, dorința de a înșela, răutate, premeditare și este un simptom al unei tulburări de personalitate, ținând de constituția individului și fiind determinată de mediu. Practic, gravitatea minciunii trebuie apreciată în funcție de intenția de înșela. Un autocontrol slab, afectivitatea săracă, personalitatea insuficient dezvoltată pot produce la minciună, care va genera și alte tulburări comportamentale de o gravitate mai mare în viitor. Motivele pentru care apare sunt diverse: de la evitarea pedepsei, pentru obținerea unui avantaj, pentru că îi face plăcere, pentru a se pune în centrul atenției, însă minciuna este un rateu în interrelaționare. Prevenirea situațiilor propune încrederea reciprocă, lipsa bănuielilor de ambele părți, dezvăluirea completă a adevărului și respectarea nevoii copilului de a fi mulțumit de sine, de realitatea înconjurătoare.
Dezechilibrul mintal sau tulburările primitive ale personalității, nevrozele pot conduce la minciuna patologică. Dacă uneori minciuna pare să dobândească un caracter utilitar, alteori, ea nu este decât o pseudominciună la oligofreni. Minciuna nevrotică se caracterizează prin lipsa verosimilității, gratuitate și lipsa bunului simț, fiind acompaniată de alte tulburări ca furtul, agresivitatea. Reeducarea minciunii trebuie să aibă la bază cunoașterea cauzelor care au favorizat-o: contexte traumatizante, familii dezorganizate, rivalitate între copii sau frați, lipsa unui membru al familiei.