Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate, Attention Deficit and Hyperactivity Disorder, în limba engleză sau bine-cunoscutul termen abreviat ADHD este un concept tot mai des întâlnit atât în rândul părinților cât și în rândul cadrelor didactice, în special educatoare și învățătoare, care pune în dificultate atât subiectul diagnosticat cu ADHD cât și persoanele din jurul său.
Această tulburare afectează comportamentul elevului în contextul școlar prin activități neadecvate de tipul: abandonul frecvent al sarcinilor fără să le finalizeze, plecatul din bancă în timpul orelor, când este așteptat să rămână la locul lui, refuzul supunerii solicitării cadrului didactic, lipsa abilității de a face tranziția de la o activitate/lecție la alta (pregătirea materialelor pentru activitatea următoare), vorbitul/răspunsul fără a fi numit, întreruperea conversației colegiilor sau a expunerii/explicației cadrului didactic. Strategiile comportamentale de intervenție trebuie să fie aplicate într-un cadru de colaborare între învățător, consilier școlar și familie și chiar ceilalți copii din clasă.
Pentru a putea aborda această tulburare și a dezvolta strategii comportamentale într-o manieră cât mai eficientă trebuie să se înțeleagă faptul că tulburarea este o problemă medicală, care pornește de la mecanismele deficitare ale creierului.
ADHD este o tulburare care are la bază o serie de deficite la nivelul chimismului creierului. Creierul nostru lucrează ca un circuit electric, în care neuronii conectează creierul la diferite părți ale corpului. De exemplu când o persoană decide să ridice mâna, un semnal pleacă de la cortexul prefrontal către cortexul motor, de aici semnalul este transmis mai departe către neuronii specifici care controlează acțiunea mușchilor relevanți iar în final semnalul ajunge la mână care va fi astfel ridicată. Neuronii sunt conectați între ei prin sinapse iar trecerea mesajului de la un neuron la altul se realizează prin intermediul unor substanțe chimice, numite neurotransmițători. Între doi neuroni există un șanț minuscul numit fantă sinaptică. În această fantă sinaptică se depozitează neurotransmițătorul (o substanță chimică produsă de creierul nostru) care este detectat de receptorii specializați pentru detectarea lui (pentru fiecare neurotransmițător există o serie de receptori specializați, amplasați pe neuronul următor). Pentru a evita risipa de resurse, după o perioadă de timp, neurotransmițătorul este recaptat la nivelul neuronului care l-a eliberat inițial și depozitat pentru o nouă utilizare. Vezi imaginile:
Aceste procese au loc atât la persoanele perfect sănătoase cât și la cele care sunt diagnosticate cu ADHD. Diferența constă în faptul că în fanta sinaptică a subiectului diagnosticat cu ADHD, dintre doi neuroni ori nu se eliberează o cantitate suficientă din substanțele chimice de către neurotransmițător ori cantitatea este recaptată prea repede, înainte ca mesajul să fie transmis. În consecință, multe mesaje care au nevoie să circule de la sistemul de management către ariile executoare, nu sunt transmise consecvent și în timp util, lucru care duce la nerealizarea stimulării creierului să acționeze atunci când persoana se află într-o situație pe care o evaluează ca fiind importantă, lipsa mobilizării și susținerii efortului de implicare și efectuare a sarcinilor; de asemenea imposibilitatea concentrării atenției, reglării stării de activare pentru a facilita concentrarea pe sarcină și nu în ultimul rând un ciclu de veghe-somn neregulat.
După înțelegerea acestui pattern se poate ajunge la diagnosticarea subiectului, care din păcate nu se face după un test sau analize medicale ci după un interviu bine planificat, cu informații reale primite de la părinte și cadru didactic. Astfel pot apărea două opțiuni de intervenție: medicamentația și/sau terapia comportamentală. Soluția optimă ar fi îmbinarea celor două, însă nu există o rețetă anume și subiecții pot răspunde pozitiv doar la una dintre cele două terapii, respectiv cea medicamentoasă sau comportamentală.
Brown afirmă că intervenția precoce printr-un program de identificare timpurie în perioada de preșcolaritate ar minimaliza impactul negativ al tulburării asupra dezvoltării cognitive, sociale, emoționale și academice a copilului. De aceea rolul prinților, a cadrelor didactice și formare și informarea lor este esențial în terapia comportamentală, focalizându-se în cadrul instituționalizat pe aspecte precum: aplicarea tehnicilor de management comportamental, crearea unui mediu structurat de activități și sarcini de lucru (Schwiebert et al.), învățarea și aplicarea sistemului de întăriri cum ar fi sistemul de puncte sau economia de jetoane au ca scop întărirea comportamentelor dezirabile și reducerea celor indezirabile. Cadrul didactic trebuie să monitorizeze atent și să noteze cu acuratețe progresele sau regresele comportamentale ale copilului pe care mai apoi să le disemineze împreună cu părintele, consilierul școlar și chiar copilul respectând anumite principii de intervenție.
Bibliografie
American Psychiatric Association, 2002
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.