Evoluția societății contemporane și-a pus amprenta asupra tuturor domeniilor de interes, învățământul fiind un domeniu supus nenumăratelor schimbări atât la nivel macroeducațional, cât și microeducațional. Obiectivul principal ale educației actuale îl constituie minimalizarea modelului didacticist, împus de didactica tradițională și implementarea modelului curricular , susținut de didactica modernă.
Să nu-i educăm pe copii pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari. Şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze. – Maria Montessori
În lucrarea „Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi strategii”, I. Cerghit analizează principalele caracteristici ale didacticii moderne „în accepţia căreia responsabilitatea elevului faţă de propria învăţare este primordială şi în consecinţă, el trebuie ajutat să-şi însuşească acele instrumente care să-i permită dezvoltarea propriei capacităţi de învăţare, să fie pregătit pentru a şti cum să intervină în mod eficace în impulsionarea propriului progres intelectual”. Dacă în învăţământul tradiţional transmiterea şi asimilarea informaţiilor erau prioritare, sistemul modern de învăţământ conferă elevului rolul principal în construirea cunoştinţelor, acesta participând activ la obţinerea acestor produse prin eforturi proprii.Accentul se mută de la „a şti” la „a şti să faci”, deoarece ştiinţa trebuie să reprezinte pentru elevi o metodă de explorare a realităţii, de investigare, căutare şi elaborare a cunoştinţelor.
Modernizarea procesului de învăţământ are la bază realitatea că „fiecare copil, adolescent sau tânăr trăieşte în felul lui unic – actul învăţării în care se găseşte angajat la un moment dat.” Astfel se explică interesul pentru metodele activ-participative deoarece „presupun activism, curiozitate intrinsecă, dorinţa de a observa, a explica, a explora, a descoperi. Sunt considerate activ-participative toate acele metode capabile să mobilizeze energiile elevului, să-i concentreze atenţia, să-l facă să urmărească cu interes şi curiozitate lecţia, să-i câştige adeziunea logică şi afecţiunea faţă de cele învăţate. Pun accent pe cunoaşterea operaţională, pe învăţarea prin acţiune, aduc elevii în contact nemijlocit cu situaţiile de viaţă reală. Activ-participative sunt şi metodele de interacţiune colectivă. Au caracter formativ-educativ”, iar „actul predării devine o problemă de decizie, de alegere între alternative”, didactica modernă fiind în favoarea sistemelor alternative, complementare sau compensatorii, a abordării pluraliste şi a diferenţierii soluţiilor variate, capabile să dinamizeze şi să flexibilizeze activitatea didactică, evitând, astfel, conservatorismul pedagogic, rutina şi uniformitatea.
Fiecare profesor este responsabil în demersul instructiv-educativ pe care îl întreprinde, de modul în care motivează şi stimulează elevii, utilizând strategii didactice cât mai diversificate.
Stratеgia didaϲtiϲă ocupă un loc central în cadrul activității de predare-învățare, deoarece ,,schițează evantaiul modalităților practice de atingere a țintei prevăzute și au valoarea unor instrumente de lucru”.
Cu alte cuvinte, strategia didactică reprezintă un cumul de metode, procedee și mijloace de învățământ folosite în timpul lecției prin care profesorul atinge obiectivele propuse.
Literatura de specialitate recomandă abordarea disciplinelor din punct de vedere al transdisciplinar și mai puțin din punct de vedere monodisciplinar. În timp ce monodisciplinaritate pune accentul pe predarea disciplinelor din punct de vedere individual, transdisciplinaritatea presupune abordarea integrată a acestora și formarea de competențe, „ansambluri structurate de cunoştinţe, abilităţi şi atitudini dezvoltate prin învăţare, care permit identificarea şi rezolvarea unor probleme specifice unui domeniu sau a unor probleme generale, în contexte particulare diverse”.
Dacă prin abordarea monodisciplinară, competențele formate se adresează nivelului cognitiv, cele transcurriculare formează „competențe integratoare și durabile prin însăși transferabilitatea lor”.
Învățarea monodisciplinară pune accent pe memorarea și reproducerea cunoștințelor însușite, în timp ce abordarea transdisciplinară se bazează pe capacitatea de interpretare și analiză în manieră proprie.
Bibliografie
Cerghit, Ioan, Metode de învăţământ, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
Cerghit,Ioan, Sisteme se instruire alternative și complementare,Structuri, stiluri și strategii, București, Editura Aramis, 2002.
Cucoş, Constantin, Pedagogie, Iaşi, Editura Polirom, 2002
Petrescu, Paloma, Pop, Viorica, Transdisciplinaritatea o nouă abordare a situațiilor de învățare, ghid pentru cadre dicactice, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2007.