Traumele istorice ale secolului trecut au avut ca efect rememorarea imaginilor universurilor carcerale, imagini de o duritate și cruzime greu de imaginat, produse de ideologiile totalitare care au distrus Europa, nu doar din punct de vedere geografic cât și moral. În România comunistă au circulat doar fragmente nesemnificative ale acestei memorii traumatice, referitoare la scrierile legate de traumele generate de Holocaust. După 1989, cultura română s-a deschis nu numai în direcția recuperării unor importante elemente ale istoriei culpabilității României în contextul crimelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ci și în direcția recuperării imaginilor celeilalte importante dimensiuni generatoare de suferință și traumă în istoria românească și europeană: universul concentraționar comunist [Dumitru Tucan – Memoria traumatică și literatura testimonială, Quaestiones Romanicae, ediția a VI-a, 16-17 iunie 2017, p.279].
Recuperarea s-a făcut prin traducerea textelor memoriei traumatice ce redau experiențele gulagului sovietic, prin cărțile lui A. Soljenițân menite a trezi conștiința europenă, ca Arhipelagul Gulag, dar și prin cărți care redau experiențele românilor trăite aici. Astfel, au putut fi recuperate fragmente semnificative ale istoriei traumatice ȋn scopul trezirii conștiinței antitotalitare de care spațiul românesc avea nevoie după aproape o jumătate de secol de dictatură.
Nicicând ca în secolul XX violența identitară și accesoriile sale (ideologia, limbajul excluderii, extremismul politic, violența ritualizată sau liturghiile în masă ale urii) n-au pătruns până în cel mai ascuns cotlon al imaginarului socio-cultural, generând o adevărată industrie a violenței, în care războaiele (civile, regionale sau mondiale) au fost doar forma cea mai vizibilă și mai puțin ilegitimă a acestei „epoci a urii”. [Ibidem, p.281]
În această perioadă de frământări au apărut cele două fenomene care au evidențiat cruzimea omului aspra seamănului său, sub aspectul apartenenței la o rasă. Este vorba de Holocaust, instrumentat ȋn mod crud de către Germania nazistă și aliații săi, dar și de Gulag, instrumentat de “industria penitenciară”[Termenul este preluat de la Soljenițân și dă titlul primului volum al celebrului Arhipelag Gulag.] sovietică încă de la începuturile instalării comunismului în fosta Rusie țaristă și apoi, după cel de-al Doilea Război Mondial, răspândit în toate țările comuniste. Ambele fenomene concentraționare, universuri ale înrobirii, dezumanizării și morții, reprezintă în istoria recentă nu numai punctele de reper ale manifestărilor răului ci și spațiile în care se înrădăcinează experiențele traumatice individuale care, grație narațiunilor testimoniale ale celor care au reușit să supraviețuiască, au întregit contururile memoriei traumatice a secolului al XX-lea. [Dumitru Tucan –Memoria traumatică și literatura testimonială , Quaestiones Romanicae, ediția a VI-a, 16-17 iunie 2017]
Dumitru Tucan face referire la cartea lui Dominick LaCapra, apărută ȋn 2004, History in Transit: Experience, Identity, Critical Theory, ȋn care se face distincția, ȋn analiza contextelor istorice generatoare de experiențe traumatice, ȋntre „trauma structurală”, care constă ȋn rupturile transistorice și „trauma istorică”- rupturile majore ale istoriei care generează experiențe traumatice adeseori collective, cum a fost Holocaustul. LaCapra face această distincție pentru a analiza tensiunile acestui eveniment traumatic, dar și pentru a sublinia relația dintre „ruptura istorică” și „traumă”, importantă pentru analiza reprezentărilor experiențelor traumei și a legăturilor acestora cu „memoria traumatică”. Totodată, consideră că termenul potrivit pentru discursivizarea memoriei traumatice nu este nici cel de literatură concentrationară, nici cel de literatură carcerală ci cel de “literatură testimonială”, deoarece “descrie discursivizarea memoriei traumatice (ca recuperare a experienței limită generată de trauma istorică) care interacționează activ cu memoria colectivă.
„Literatura” generată de spațiile concentraționare reprezintă efectul literar paradoxal al traumelor istoriei recente și e un fenomen complex atât ca natură, cât și ca întindere. Natura paradoxală este dată de intersectarea actului rememorării traumei cu nevoia de a depune mărturie în numele celorlalți. Post-traumatică, colorată în emoțiile rememorării experiențelor limită ale vieții carcerale, acest tip de „literatură” are un evident caracter testimonial. [Ibidem, p.290]
În urma unei declarații a profesorului Răzvan Theodorescu, ministrul român al culturii, prin care acesta tăgăduia participarea României la holocaust și a scandalului care a urmat acestei declarații, președintele Ion Iliescu a numit în octombrie 2003 o Comisie Internațională de Studiere a Holocaustului în România, condusă de Elie Wiesel, numită ulterior „Comisia Wiesel”, menită să faca lumină ȋn problematica antisemitismului și a negaționismului.
În Caietele Institutului Național pentru studierea holocaustului din România, autorii Alexandru Florian și Cosmina Gușu fac trimitere la Michael Shafir, care distinge între patru asemenea atitudini: a) antisemitismul nostalgic auto-dezincriminator (self-exulpatory nostalgic antisemitism), b) antisemitismul autopropulsor (self-propeling antisemitism), c) antisemitismul utilitar (utilitarian antisemitism) şi d) antisemitismul reactiv (reactive antisemitism).
În prima categorie se înscriu partide şi asociaţii care aparţin mişcărilor de „întoarcere radicală”. Ele sunt caracterizate de nostalgia faţă de trecutul idealizat dintre cele două războaie mondiale, perceput ca un model pentru rezolvarea problemelor tranziţiei postcomuniste şi construirea viitorului [Alexandru, Florian; Cosmina Gușu Antisemitism și negare a Holocaustului ȋn Mass Media din România și Caietele Institutului Național pentru studierea holocaustului din România, p 11 apud Michael Shafir, Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, p. 57.]
„Antisemitismul utilitar” defineşte disponibilitatea ocazională a unor personalităţi politice, de a exploata prejudecăţile antisemite sau de a colabora cu antisemiţi incontestabili. Datorită prestigiului lor cultural sau politic, acestea pot întări atitudinile antisemite prin folosirea în public, ocazional, de mesaje cu conotaţie antisemită. [ibidem]
“Antisemitismul reactiv” este condiţionat de atitudinea colectivă defensivă în faţa incriminărilor privind istoria recentă. Copilăria şi tinereţea antisemiţilor reactivi a fost profund marcată de procesul instaurării regimului comunist în România. Printre aceştia percepţia că „evreii au adus comunismul în România” (iudeocomunismul) este larg împărtăşită. [ibidem]
În noiembrie 2004 a fost dat publicităţii Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, ale cărui concluzii au fost însuşite de statul român, ȋn vederea reevaluării și asumării propriului trecut. Însă, în opinia lui Dan Culcer Raportul Wiesel este considerat „una din măştile unui proces de acuzare colectivă ca şi de exploatare colectivă a Europei de Est postcomuniste,în cadrul industriei holocaustului”. Neglijenţa criminală a administraţiei româneşti de după 1989, care nu a construit infrastructura de cercetare necesară, ar fi lăsat „pe mâna unor judecători neobiectivi” cercetarea istoriei. Potrivit lui Culcer este „dreptul cetăţenilor României de a-şi scrie istoria fără imixtiuni străine”. [Dan Culcer Ce vrea Paul Goma ? Bună pace , Ziua, 5 martie 2005]
Potrivit istoricului Michael Shafir, negaționismul, măturarea sub preș a crimelor din Holocaustul local au fost adoptate de aproape toate statele eliberate de comunism, într-un fel de „globalizare a falsificării istoriei” [Michael Shafir: Between Denial and Comparative Trivialization, Hebrew University of Jerusalem, 2002]
În contextual unor vremuri tulburi, după Dictatul de la Viena din 1940, prin care guvernul român a cedat nord-vestul Ardealului, regiunea în care locuia familia Wiesel a devenit o parte din Ungaria.
Elie Wiesel s-a născut în România, ca al treilea copil și singurul băiat dintre cei patru copii ai lui Șlomo și Sara Wiesel, într-o familie de evrei care aveau o băcănie în Sighet . În aprilie 1944 familia Wiesel a fost dusă într-un lagăr de concentrare și la 16 mai 1944 a fost transportată la Lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau. Lui Elie (avea 15 ani) i s-a tatuat pe brațul stâng numărul A-7713. Femeile au fost separate de bărbați, mama lui Elie Wiesel și sora lui mai mică, Tzipora, în vârstă de 7 ani au fost exterminate, iar Elie și tatăl său au fost duși la muncă silnică în fabrica Buna-Werke. Când Armata Roșie s-a apropiat de Auschwitz, deținuții evrei au fost trimiși în „Marșul Morții” spre lagărul Buchenwald. În acest marș tatăl lui Elie Wiesel a murit de extenuare, inaniție și dizenterie. Elie a supraviețuit și la 11 aprilie 1945 a fost eliberat de armata americană, grav bolnav, convins că a rămas singur pe lume, total lipsit de un sprijin moral sau material, la vârsta de 16 ani Wiesel considera faptul că a rămas în viață drept un accident. Ulterior și-a regăsit cele două surori mai mari, Hilda și Beatrice (Bea), într-un orfelinat francez.
La începutul anilor 1950, Wiesel a vizitat Israelul și a primit cetățenia israeliană. Timp de un deceniu de la eliberare, închis în propria durere, Wiesel a refuzat să discute, sau să scrie despre amintirile sale din lagăr. Ca și pe alți supraviețuitori, sindromul post-traumatic l-a împiedicat să poată relata ororile trăite. A reușit să-și deschidă inima în urma unui interviu – continuat cu o strânsă prietenie – cu François Mauriac, care l-a îndemnat să-și aștearnă gândurile pe hârtie.Wiesel a scris în idiș 245 de pagini de memorii sub titlul „Și lumea a tăcut” (idiș: Un di velt hot geshvign) publicată de editura unei asociații evreiești din Buenos Aires. Ulterior, a rescris în limba franceză o variantă prescurtată de 127 de pagini, La Nuit , prefațată de François Mauriac și apărută în 1958 la editura „Editions du Minuit”, apoi tradusă în engleză de viitoarea sa soție și colaboratoare, scriitoarea și traducătoarea Marion Wiesel. Cu tot suportul lui Mauriac, Wiesel a găsit cu greu o editură dispusă să-i publice cartea.
Cartea lui Elie Wiesel este recunoscută ca fiind una dintre cărțile fundamentale ale Holocaustului. Supraviețuitorul evreu, născut într-un oraș ce aparține astăzi României, Sighetul Marmației, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, este o persoană importantă și pentru istoria României, fiind cel care a dat numele Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România, apărut ca urmare a Raportului final al Comisiei Internaționale ”Elie Wiesel” de studiere a Holocaustului în România, unde reputatul scriitor și jurnalist a fost coordonator de proiect.
”Noaptea” este descrierea propriilor traume, a propriei tragedii începând de la momentul în care cel de-al doilea război mondial ajunge în preajma Sighetului, trecând prin lagărele de exterminare naziste, și până la nesperata eliberare, împovărat de pierderea celor dragi. Elie Wiesel avea 15 ani și câteva luni când a fost trimis, împreună cu familia sa, într-unul dintre trenurile cu evrei, spre lagărele de concentrare naziste. Mărturia sa este îngrozitoare, iar supraviețuitorul de peste ani (cartea a fost publicată inițial în 1958, la 13 ani de la eliberarea sa de către armata americană) este încă marcat puternic de tot ceea ce i s-a întâmplat. Sunt lucruri pe care nu le-a uitat niciodată: despărțirea de mama și de surorile lui, imediat ce a ajuns la Auschwitz, faptul că a stat alături de tatăl său mult timp până la moartea acestuia, spre finalul războiului, ajutându-l când și cât putea, dar mărturisind în același timp de multe ori că i-a stat departe tocmai pentru că îi diminua șansele de supraviețuire.
Se revoltă deseori împotriva lui Dumnezeu, această revoltă este și unul dintre motivele pentru care, în anii războiului, au existat evrei sau creștini care au renunțat la credință, parțial sau total, văzându-se abandonați. Din poporul ales, evreii au devenit poporul exterminat în lagărele naziste.Elie Wiesel s-a revoltat și atunci, l-a chemat și strigat pe Dumnezeu, dar nu i-a răspuns. Încrâncenarea, durerea răzbat din fiecare ȋntrebare amară:”Binecuvântat fie numele celui veșnic! De ce, oare de ce L-aș binecuvânta? Toate fibrele ființei mele se revoltau. De ce îngăduise El să fie arși mii de copii în gropile din lagăr? De ce îngăduia El să funcționeze șase crematorii zi și noapte, în zilele de Sabat și în zilele de sărbătoare? De ce, în marea lui putere, crease Auschwitx, Birkenau, Buna și atâtea uzine ale morții? Cum aș putea să-I spun: ”Binecuvântat să fii TU, cel veșnic, stăpânul universului, care ne-ai ales între popoare pentru a fi torturat zi și noapte, pentru a-i vedea pe tații noștri, pe mamele noastre, pe frații noștri sfârșind în crematorii? Lăudat fie numele Tău sfânt, Tu, care ne-ai ales pentru a fi sacrificați pe altarul Tău?”
Prefața auctorială are o importanță majoră, deoarece punctează esențialul trăirilor, gândurilor, sentimentelor dezvoltate de –a lungul narațiunii-memorie a supraviețuitorului.
Se remarcă faptul că putem identifica toate straturile cărții la care făcea referire Luba Jurgenson : d’une série 0 qui constitue un ensemble quasi vide : il s’agit de […] ce brouillon qui s’élabore dans l’inconscient avant l’écriture et qui est ensuite extrait par la mémoire à l’état pratiquement achevé. […] Ainsi, il existe un pré-texte écrit, oral, pensé ou seulement pressenti sur lequel s’opère le travail de sélection qui rendra possible le « livre 1 ». L’étude de ce texte relève d’une approche archéologique de l’expérience. Les textes de la série 0 sont constitués, outre le matériau qui a été porté jusqu’à nous par la suite, de tous les éléments qui ne sont pas entrés dans la série 1, qui ont été évincés. Ils ont été crées pendant l’expérience du camp, et non pas peu après, comme les livres de la série 1, ni plus tard, comme ceux de la série 2. Ce sont les textes de la simultanéité. » [Luba Jurgenson, L’expérience concentrationnaire est-elle indicible ?, Préface de Jacques Catteau, Paris, Éditions du Rocher, 2003, p. 14, 16.]
Interesant este faptul că Luba Jurgenson face precizarea următoare : Celui qui écrit le livre n’est plus celui qui a vécu l’événement [ibidem], bazându-se pe ideea că ȋntre cele două momente, cel trăit efectiv ȋn lagăr de către supraviețuitor și cel ȋn care scrie despre experiența trăită se va fi scurs o perioadă considerabilă de timp, supraviețuitorul făcând apel la memoria afectivă pentru a reda cât mai fidel experiența lagărului. În această ipostază, se confruntă cu sărăcia limbajului, cuvintele fiind parcă golite de sensurile obișnuite, fiindu-le atribuite unele noi, conform experienței trăite ȋn lagăr. Conștient de sărăcia mijloacelor mele, vedeam cum limbajul se transform ȋntr-un obstacol. Ar fi trebuit să se inventeze un alt limbaj. Tradat, corupt,pervertit de dusman, cum putea fi reabilitat si umanizat cuvântul? Foamea, setea, frica, transportul, trierea, focul și cuptorul: aceste cuvinte înseamnau un anumit lucru, dar în vremurile acelea însemnau altceva. Scriind în limba mea maternă, și ea maltrată, mă opream la fiecare frază și îmi spuneam: „Nu e asta”. O luam de la capăt.
Cu alte verbe, cu alte imagini, cu alte lacrimi mute. Tot nu era asta. Dar ce înseamna exact „asta”? Este ceea ce se ascunde, ceea ce se acoperă cu un val pentru a nu fi furat, uzurpat,profanat. Cuvintele existente, cele din dictionar, mi se păreau slabe, sărace, palide. Pe care să le folosesc pentru a povesti despre ultima călătorie către necunoscut în vagoanele plumbuite? Despre descoperirea unui univers dement si rece, în care era uman sa fii inuman, unde oamenii în uniformă disciplinați și cultivați veneau pentru a ucide, în timp ce copiii năuciti și bătrânii epuizați ajungeau pentru a muri? Si despărțirea, în noaptea în flăcări, ruptura de toate legăturile, distrugerea unei familii și a unei întregi comunităti? Şi dispariția unei fetițe evreice cuminţi şi frumoase, cu părul bălai şi cu surâsul trist, ucisă împreună cu mama ei, în chiar noaptea sosirii lor? [Elie Wiesel Noaptea ed Corint, 2006, p.8]
Supraviețuitorul consideră ca are datoria de a mărturisi lumii ceea ce a trăit,trecerea sub tăcere a traumei suferite fiind de neiertat :Totuşi, pentru că am supravieţuit, am datoria să dau un sens supravieţuirii. Oare pentru a desluşi acest sens am pus pe hârtie o experienţă în care nimic nu avea sens?De fapt, odată cu trecerea timpului, trebuie să mărturisesc că nu ştiu sau că nu mai ştiu ce am vrut să obţin cu toate cuvintele mele. Ştiu numai că, fără această mică lucrare, viaţa mea de scriitor sau viaţa mea pur şi simplu nu ar fi fost ceea ce este: cea a unui martor care se consideră obligat, din punct de vedere moral şi uman, să împiedice duşmanul să obţină o victorie postumă, ultima, ştergându-şi crimele din memoria oamenilor. [Ibidem, p.6]
Ființa concentraționară caută să descrie prin cuvinte potrivite spațiului ȋnchisorii experiența trăită, numai că intervine acest “écart identitaire” L’être concentrationnaire est un être de mémoire et de souvenir, un corps-mémoire. […] Cette construction du « je » à partir de la mémoire, qui […] est à la base du temps romanesque (la personnalité du héros s’élabore au gré de sa « mémorisation » des différentes péripéties de l’œuvre), fait défaut dans la littérature des camps. L’identité romanesque, […] basée sur une continuité de la mémoire, est pulvérisée dans les œuvres sur le camp. L’identité concentrationnaire est une identité « événementielle », et non « mémoriale ». En camp, l’être est présent à soi par ce qui lui arrive ; son identité est disséminée au travers des différentes séquences. Le détenu reçoit son identité du réel du camp. Cela explique cette sorte d’obstination non volontaire à survivre, que certains auteurs ont relevée, et qui fait que la forme la plus pure de la résistance en camp est d’être présent à ce qui advient. » [Luba Jurgenson, L’expérience concentrationnaire est-elle indicible ?, Préface de Jacques Catteau, Paris, Éditions du Rocher, 2003, p. 14, 16.] Faptul că supraviețuitorul nu poate reda exact sentimente și trăiri din spațiul carceral ,trece sub semnul inexprimabilului și al inaudibilului la transmission de cette expérience met en péril l’œuvre de témoignage, se présentant sous le signe d’un « indicible » (et, symétriquement, d’un «inaudible» [Ibidem, p.71,72]
În Inexprimabilul: cu Elie Wiesel despre filosofie si teologie, Sandu Frunză afirmă că și pentru supravieţuitori este dificil să găsească limbajul potrivit pentru a comunica experienţele lor şi ale celor ce au căzut victime exterminării. Inexprimabilul şi incomprehensibilul par să fie dominante ale unui discurs despre manifestarea radicală a răului în relaţiile interumane. Ferindu-se să plaseze Holocaustul pe un teren mistic, Elie Wiesel acceptă faptul că şi o exprimare parţială a experienţelor poate să dea seama, chiar dacă într-o formă diminuată, asupra Inexprimabilului ce marchează Holocaustul. [Sandu Frunză Inexprimabilul: cu Elie Wiesel despre filosofie si teologie, Universitatea Babes- Bolyai]
Tot ceea ce vede Elie Wiesel ȋn lagăr, crimele abominabile asupra copiilor aruncați de vii ȋn cuptoarele imense, munca până la epuizare, gazarea, condițiile inumane, toate acestea pot fi asociate cu metafora infernală, cum o numește Luba Jurgenson La métaphore de l’enfer, paradoxalement rassurante, suggère au lecteur qu’il se trouve malgré tout dans le domaine du reconnaissable. Un espace apparaît, commun au lecteur et au texte. Le camp est comme distancé dans l’acte de perception : paradoxalement, c’est là une condition nécessaire pour le laisser advenir, tel ou tel événement réel [Ibidem, p. 146.]
Conform aceluiași autor, Wiesel aşază orice răspuns sub semnul Inexprimabilului. Acesta nu este o entitate mistică, nici una metafizică. Modul în care prezenţa Inexprimabilului trebuie înţeleasă a fost foarte bine surprins de John K. Roth care arăta că imposibilitatea de a vorbi despre Holocaust (reclamată de Wiesel şi de alţi supravieţuitori) se referă la neputinţa cuvintelor de a descrie sau a imaginaţiei de a face comprehensive magnitudinea suferinţei, gradul de brutalitate, dezumanizare şi umilire întîlnite în lagărele morţii [John K. Roth, A Consuming Fire. Encounters with Elie Wiesel and the Holocaust, Prologue by Elie Wiesel (Atlanta: John Knox Press, 1979), p.52.]
Așadar, Wiesel a supraviețuit Holocaustului, a devenit jurnalist și autor câștigător al Premiului Nobel, dar abia la 15 ani de la încheierea războiului a reușit să descrie modul în care experiența inumană din lagăre l-a transformat într-un cadavru viu. Tatăl său a murit ȋnsă și , spre rușinea sa, slăbit de experiențele oribile pe care le ȋndurase ,a fost incapabil să reacționeze la starea tatălui său cu umanitate și dragoste familială, simțindu-se eliberat de acea povară și liber să se concentreze doar asupra propriei sale supraviețuiri.
Suferințele proprii, alături de suferințele celorlalți, sunt, uneori chiar în ciuda emoției generate de experiența limită, redate ca detalii care se acumulează ca un act al documentării necesare.
De aceea, în fiecare dintre textele acestui gen particular putem citi, în același timp, o geografie fizică și una morală a universului concentraționar, ambele relevante pentru întreg spațiul concentraționar. Și, nu în cele din urmă, fiecare dintre aceste „documente” are și o funcție taumaturgică. Actul rememorării e un act al împăcării cu sine și al regăsirii de sine ca imagine care se reclamă de la un model al umanității învingătoare în lupta cu absurdul și ororile universului concentraționar. [Dumitru Tucan –Memoria traumatică și literatura testimonială Quaestiones Romanicae,ediția a VI a,16-17 iunie 2017]
Vorbind despre cărțile sale, supraviețuitorul de la Auschwitz insistă asupra cuvântului „mărturie” în relația cu experiențele traumatice ale Holocaustului. Pentru Wiesel, mărturia se întrepătrunde cu activitatea sa pe plan social de rememorare a traumelor colective ale Holocaustului și de a nu lăsa activul social să uite această perioadă din istoria umanității.
Chiar Elie Wiesel spune despre creația sa: „Noaptea, prima mea narațiune, e o poveste autobiografică, un fel de mărturie a celui care vorbește de propria sa viață, de propria sa moarte” (E. Wiesel în Cargas 1976, 73); „Noaptea reprezintă fundamentul; tot ceea ce am scris altceva e doar un comentariu. În fiecare carte iau unul dintre personajele Nopții și îi ofer un refugiu, o carte, o poveste, un nume, un destin al său”.
Bibliografie
1.Florian, Alexandru, Cosmina Gușu- Antisemitism și negare a Holocaustului ȋn Mass Media din România și Caietele Institutului Național pentru studierea holocaustului din România
2.Frunză, Sandu -Inexprimabilul: cu Elie Wiesel despre filosofie si teologie, Universitatea Babes- Bolyai
3.Jurgenson, Luba – L’expérience concentrationnaire est-elle indicible ?, Préface de Jacques Catteau, Paris, Éditions du Rocher, 2003
4.Roth, John K. – A Consuming Fire. Encounters with Elie Wiesel and the Holocaust, Prologue by Elie Wiesel (Atlanta: John Knox Press, 1979)
5.Shafir, Michael- Between Denial and Comparative Trivialization, Hebrew University of Jerusalem, 2002
6.Shafir, Michael- Istorie, memorie și mit ȋn martirologia competitivă Holocaust-Gulag, ȋn Sergiu Gherghina, Sergiu Mișcoiu –Miturile politice ȋn România contemporană, Iași, Institutul European,2012
7.Tucan, Dumitru –Memoria traumatică și literatura testimonială Quaestiones Romanicae,ediția a VI a,16-17 iunie 2017