Relația primordială în care ființa umană este integrată prin însuși procesul genezei sale este aceea de filiație, de rudenie. Pe lângă dimensiunea fizică, relația de filiație are și o dimensiune funcțională ce constă în satisfacerea de către părinți a trebuințelor primare ale copilului. De asemenea, importantă în dezvoltarea generală a personalității copilului este și interacțiunea și comunicarea cu proprii părinți. Astfel, „în funcție de felul în care mama și tatăl înțeleg și își joacă rolul în primii ani de viață ai copilului, dezvoltarea psihică a acestuia poate fi stimulată, accelerată sau, dimpotrivă, întârziată, cu producerea unor dezechilibre și dizarmonii ce-i vor periclita mai târziu modul de relaționare cu cei din jur și integrarea normală în viața socială și profesională” (Golu, 1993, apud Ciofu, 2004).
În cadrul relațiilor părinți – copii, climatul familial joacă un rol important.
„Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească.” – Dorothy Law Nolte
Cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaționare interpersonală, atitudini, nivel de satisfacție, etc. climatul familial caracterizează grupul social mic. Acest climat, poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți și achizițiile psihocomportamentale ale copilului, fiind influențat de trăsăturile pe care le are familia în care trăiește.
Creșterea și educarea copiilor, precum și ceea ce însemnă „bun” pentru copil, se află într-o dinamică continuă, de la o cultură la alta, de la o perioadă la alta. În prezent, prin înțelegerea procesului de dezvoltare a copilului, cât și urmare a îmbunătățirii condițiilor de viață în societate, în sarcina părinților se pot stabili anumite funcții deosebit de importante și totodată decisive pentru dezvoltarea copilului.
Scopul studiului: identificarea tipurilor de climat familial în raport cu particularitățile de vârstă ale copilului.
Studiul a avut un caracter transversal, iar datele odată recoltate, au fost cotate și supuse unor prelucrări statistice, pe baza programului Statistical Package for Social Sciences (SPSS).
Instrument utilizat:
Chestionar: Climatul Familial Familly Climate Inventory, Autori: Lawrence A. Kurdek, Mark A. Fine și Ronald G. Sinclair
Cercetarea a fost realizată într-un liceu teoretic din Constanța.
În această cercetare, au fost chestionați:
A. 80 elevi 40 – fete
40 – băieți
Vărstă: 26 -14-15ani Nivel gimnazial : 26- clasele a VII-a; a VIII-a
27– 16 -17 ani Nivel liceal 27- clasa a IX-a; a X-a
27 – 18 -19 ani 27- Clasa a XI-a; a XII-a
Părinți: 119: 75- mame
44- tați
Vârstă mama: 8: 30-40 ani Vârstă tată: 6: 30-40 ani
42: 41-50 ani 21: 41-50 ani
25 51-60 ani 17: 51-60 ani
Studii: mama: 52: medii tata : 28 medii
23: superioare 16: superioare
Mediul: 55: urban
25: rural
Tipul de familie:
26 Familie nucleară biparentală, cu venit stabil
12 Familie nucleară biparentală, cu venit instabil
6 Familie monoparentală, cu venit stabil
6 Familie monoparentală, cu venit instabil
10 Un părinte stabilit în altă țară
11 Ambii părinți stabiliți în altă țară
9 Familie reconstituită.
A fost utilizată metoda Anova de comparare a variabilelor.
Tabelele ce marchează subseturile omogene și graficele aferente evidențiază comparația pe tipul de climat, în raport cu vârsta criteriul de vârstă.
Se observă că climatul familial de supraveghere caracterizează în cea mai mare măsură vârsta de 14-15 ani (14.30) și în ce mai mică măsură segmentul de vârstă 18-19 ani (28.54). Climatul de încredere este reprezentativ pentru etapa 18-19 ani (18.23), iar în cel mai mic grad caracterizează perioada 14-15 ani. (30.78) Climatul familial de acceptare este specific grupei de vârstă 16-17 ani (15.70).
Este important de luat în calcul sensul interacțiunii părinți-copii. Influența educațională nu mai are loc doar unidirecțional, de la părinți spre copii, ci și copilul are influență asupra părintelui. Însăși noțiunea de „interacțiune ” indică reciprocitatea influenței dintre părinți și copii, o caracteristică a acestui tip de relație fiind aceea că intensitatea relației dintre părinte și copil variază cu vârsta ambilor. Pentru o bună dezvoltarea copilului, părintele trebuie să-și adapteze mereu stilul parental în funcție de particularitățile vârstei celui care-l educă. Această adaptare trebuie să se realizeze treptat, între anumite limite, astfel încât să nu se transforme în acțiuni educative inconsecvente sau incerte ce ar putea deruta copilul și, mai mult, cu influență în sens negativ.
Millet (1987), apud Glăveanu (2012), afirmă că părinții sunt „purtători de scopuri”. Acestea stau la baza dezvoltării psihice a copilului, comportamentul lui fiind influențat de intențiile parentale. Pentru ca educația copiilor să se desfășoare bine, este nevoie ca în familie să existe relații pozitive, armonioase și de înțelegere. Părinții trebuie să echilibreze dimensiunile constrângere/ libertate, să dorească cunoașterea fiziologiei și psihologiei copilului la diferite vârste, să fie receptivi nevoilor acestora și să îmbine responsabilitățile cu drepturile.
Climatul familial de supraveghere caracterizează, în cel mai înalt grad, perioada de început a adolescenței (13-15 ani). Extinderea orizontului copilului, a autonomiei de socializare, mișcare, indică pentru părinte noi provocări. Această nouă etapă în viața copilului impune părintelui o nouă conduită. Părintele se interesează de noul cerc de prieteni ai copilului, familiile de proveniență ale acestora. De asemenea ieșirile cu amicii impun pentru părinți, dar și pentru copii anumite limite. Întrebările de genul: Cu cine ieși?, Când te intorci?,Unde mergi?, alocarea bugetului (cheltuielilor) pentru o ieșire cu prietenii sunt atitudini care direcționează copilul către un comportament bine integrat social.
Prima etapă a adolescenței implică și primele examene din experiența școlară a copilului. În clasa a opta, copilul are nevoie de un program bine structurat de lucru, completat cu momente de relaxare și o pregătire cognitiv-emoțională pentru această nouă provocare.
Climatul familial de acceptare caracterizează, în cea mai mare măsură, perioada de mijloc a adolescenței (16-17 ani). Sarcina fundamentală a adolescenților este să își dezvolte competențele sociale, emoționale și intelectuale, în scopul de a funcționa independent. Pentru a ajunge la această independență, creierul adolescenților trece prin schimbări fascinante. Adolescenții încep să exploreze lumea în care trăiesc și dedică tot mai mult timp relațiilor sociale. În cadrul unui grup de prieteni, ei trebuie să învețe cum să aparțină grupului, cum să fie acceptați și cum să își dezvolte relațiile de cuplu. Intercațiunile sociale le oferă contextul în care pot să învețe cum să își regleze emoțiile, pot să înțeleagă mai bine modul în care gândesc și simt alții și pot să învețe să facă față eșecurilor și respingerilor în relațiile cu alții. În tot acest spectacol minunat al formării lor, părintele are rolul de îndrumător, ascultător, confesor.
Climatul familial de încredere caracterizează în cea mai mare măsură ultima etapă a adolescenței ( peste 18 ani). Ceea ce învață adolescenții este puternic influențat de motivația lor. Dacă sunt pasionați de o disciplină, sau de un instrument muzical, aceasă motivație puternică îi va ajuta să dedice un număr considerabil de ore dezvoltării acelor abilități. Adolescenții au provocarea de a descoperi ce anume îi motivează și cum se pot automotiva pentru a indeplini și sarcini care nu par la fel de interesante. Dezvoltarea abilității de a amâna recompensele imediate și de a se mobiliza pentru a atinge obiective mai importante în timp (de exemplu, promovarea examenului de bacalaureat) este foarte importantă pentru viața lor de adulți, pentru înscrierea la facultate și pentru obținerea și păstrarea unui loc de muncă.
În toată această etapă, părintele îl urmează pe copil cu încredere, oferindu-i autonomia deciziilor și susținerea necondiționată.
Familia este „nucleul instrumental fundamental al structurii sociale mai largi, în sensul că toate celelalte instituții depind de influențele acesteia” (Stănoiu și Voinea, 1983, apud Ciofu, 2004). Stilurile parentale adoptate de părinți în procesul educării copiilor conduc la realizarea unei atmosfere familiale care poate fi benefică sau nu pentru dezvoltarea personalității copilului. Atmosfera familială conduce la alegerea atitudinii parentale, de multe ori involuntar, în momente diferite ale creșterii copilului.
Bibliografie
1. Ciofu, Carmen (2004). Interacţiunea părinţi-copii, Editura Amaltea, Bucureşti.
2. Enache, R. G. 2013. Study on the relationship between communication and marital attachement in Romanian families, în Procedia Social and Behavioral Sciences, Vol. 84.
3. Glăveanu, S. 2012 Competența parentală. Modele de conceptualizare și diagnoză, Editura Universitară, București.
4. Law Nolte, Dorothy; Harris, Rachel (2001). Cum se formează copiii noştri, Editura Humanitas, Bucureşti.
5. Pânișoară, G., Sălăvăstru, D., Mitrofan, L. 2016 Copilăria și adolescența, Polirom, Iași.
6. Sîntion, F., Călin, M. F. 2011. Statistică pentru științele socio-umane, Volum I, II, Ovidius University Press, Constanța.