Educația modernă se confruntă cu provocarea de a răspunde diversității elevilor dintr-o clasă. Fiecare copil are ritmul său de învățare, interese specifice, stiluri cognitive și potențial diferit. Pentru a răspunde acestor nevoi, profesorii utilizează strategii de învățare diferențiată, care permit adaptarea conținuturilor, metodelor și evaluărilor în funcție de particularitățile elevilor.
Învățarea diferențiată reprezintă o abordare pedagogică prin care profesorul își adaptează predarea astfel încât să respecte diversitatea de abilități, cunoștințe și interese ale elevilor. Aceasta nu înseamnă realizarea unui plan individual pentru fiecare elev, ci folosirea unor metode flexibile care să permită fiecăruia să progreseze.
Individualizarea învăţării permite valorificarea cât mai eficientă a posibilităţilor şi eforturilor fiecărui elev, indiferent de gradul de înzestrare genetică sau de pregătire de moment. Pentru realizarea individualizării învăţării se poate recurge la:
• elaborarea de sarcini instructive (teme, lucrări, etc.) diferenţiate, pentru fiecare elev în parte, în funcţie de aptitudinile, înclinaţiile, opţiunile, nivelul de dezvoltare intelectuală, coeficientul de inteligenţă;
• concretizarea sarcinilor prin fişe de lucru individuale, cum ar fi:
– fişe de recuperare (pentru cei rămaşi în urmă);
– fişe de dezvoltare (pentru elevii foarte buni);
– fişe de exerciţii, destinate tuturor, în scopul formării unor priceperi şi deprinderi aprofundate;
– fişe de evaluare generală, pentru constatarea nivelului general de pregătire;
– fişe de autoinstruire, destinate în special însuşirii unor tehnici de învăţare individuală şi independentă; Un exemplu ar fi:
FIȘĂ DE AUTOINSTRUIRE
ASIMPTOTE
Asimptotă orizontală.
Dacă lim┬(x→∞)〖f(x)=〗 α,α∈R, atunci dreapta y= α este asimptotă orizontală la + ∞.
Dacă lim┬(x→-∞)〖f(x)=〗 α,α∈R, atunci dreapta y= α este asimptotă orizontală la – ∞.
Asimptota oblică.
La + ∞ este dreapta de ecuație y= mx+n unde m=lim┬(x→∞)〖f(x)∙1/x〗
n=lim┬(x→∞)〖f(x)-mx, m,n∈R.〗
La – ∞ este dreapta y= mx+n unde m=lim┬(x→-∞)〖f(x)∙1/x〗
n=lim┬(x→-∞)〖(f(x)-mx)〗, m,n∈R.
Asimptota verticală.
Dacă lim┬■(x→α@x>α)〖f(x)〗=±∞ atunci dreapta x= α,α∈R este asimptotă verticală la dreapta.
Dacă lim┬■(x→α@x<α)〖f(x)〗=±∞ atunci dreapta x= α,α∈R este asimptotă verticală la stânga.
Aplicaţii.
Determinaţi ecuația asimptotei orizontale a funcţiei f:R-{1}→R, f(x)=(x+8)/(x-1).
Determinaţi ecuația asimptotei orizontale la + ∞ a funcţiei f:R→R, f(x)=(x+1)/(x^2+2).
Determinaţi ecuația asimptotei orizontale a funcţiei f:R→R, f(x)=(x^2+6x+1)/(x^2+9).
Determinaţi ecuațiile asimptotelor funcţiei f:(0,+ ∞)→R, f(x)=lnx/x.
Determinaţi ecuația asimptotei orizontale a funcţiei f:R→R, f(x)=(x+5)/(e^x+1).
Determinaţi ecuația asimptotei orizontale a funcţiei f:R→R, f(x)=(e^x+2x-5)/(e^x+1).
Determinaţi ecuația asimptotei orizontale a funcţiei f:(0,+ ∞)→R, f(x)=lnx/(x+6).
Determinaţi ecuația asimptotei oblice spre + ∞ a funcţiei f:R-{1}→R, f(x)=(x^2+4)/(x-1).
Determinaţi ecuația asimptotei oblice spre – ∞ la graficul funcţiei f:R-{3}→R, f(x)=(x^2+7)/(x-3).
Determinaţi ecuația asimptotei oblice spre + ∞ la graficul funcţiei f:R-{4}→R, f(x)=(x^2+5x+4)/(x-5).
Determinaţi ecuația asimptotei oblice spre – ∞ la graficul funcţiei f:R-{2}→R, f(x)=(〖2x〗^2+x-7)/(x-2).
Determinaţi ecuația asimptotei oblice spre – ∞ la graficul funcţiei f:R→R, f(x)=e^x+2x+1.
Determinaţi ecuația asimptotei verticale la graficul funcţiei f:R-{1}→R, f(x)=3/(x-1).
Determinaţi ecuația asimptotei verticale la graficul funcţiei f:R-{4}→R, f(x)=2x/(4-x).
Determinaţi ecuația asimptotei verticale la graficul funcţiei f:R-{0}→R, f(x)=(3+x)/x.
Determinaţi ecuația asimptotei verticale la graficul funcţiei f:R-{1}→R, f(x)=(x+3)/(x-1).
Determinaţi ecuația asimptotei verticale la graficul funcţiei f:(0,+ ∞)→R, f(x)=x^2-2lnx.
Determinaţi ecuația asimptotei verticale la graficul funcţiei f:(0, + ∞)→R, f(x)=〖2x〗^2+7lnx.
Determinaţi ecuațiile asimptotelor graficului funcţiei f:(3;+∞)→R,f(x)=(2x^3+5)/(x^2-9).
Determinaţi ecuațiile asimptotelor graficului funcţiei f:R\{-1,2}→R,f(x)=(x^2-1)/(x^2-x-2).
Principii ale învățării diferențiate
- Centrarea pe elev – profesorul ia în considerare stilurile de învățare (vizual, auditiv, kinestezic).
- Flexibilitatea – sarcinile și resursele pot fi adaptate în funcție de nivelul de dificultate.
- Respectarea ritmurilor individuale – unii elevi au nevoie de mai mult timp pentru a înțelege, alții pot avansa mai repede.
- Diversificarea metodelor – se utilizează jocuri, proiecte, învățare prin descoperire, lucru în echipă sau individual.
- Evaluare continuă și personalizată – testele, proiectele și autoevaluarea oferă o imagine complexă a progresului fiecărui elev.
Elevii diferă între ei din punctul de vedere al aptitudinilor, a ritmului de învăţare, a gradului de înţelegere a fenomenelor, a capacităţii de învăţare, a rezultatelor obţinute. Din punct de vedere psihologic, există abordări care pun accent pe diferenţele individuale dintre elevi, cum ar fi, spre exemplu, stilurile de învăţare sau teoria inteligenţelor multiple.
Stilul de învăţare…
- se referă la „simpla preferinţă pentru metoda prin care învăţăm şi ne aducem aminte ceea ce am învăţat“
- ne arată calea şi modalităţile în care învăţăm
- implică faptul că indivizii procesează informaţiile în diferite moduri: latura cognitivă, elemente afective-emoţionale, psihomotorii şi anumite caracteristici ale situaţiilor de învăţare
- ca „modalitate preferată de receptare, prelucrare, stocare şi reactualizare“, au în componenţa lor elemente genetice şi elemente „care se dezvoltă ca urmare a expunerii frecvente şi preferenţiale la o anumitå categorie de stimuli
Abordarea clasică, contestată și la care s-a renunțat în ultimul deceniu, diferenția între:
STILUL VIZUAL: Preferă să vadă cuvintele, instrucţiunile pentru sarcinile de învăţare scrise faţă de cele verbale, preferă să vadă o imagine care sintetizează o descriere.
Rolul profesorului: furnizează materiale vizuale şi interesante într-o varietate grafică, se asigură că prezentările sunt foarte bine organizate, face scheme, fişe, schiţe, uşor de citit, utilizează întreaga varietate tehnologică: computer, videoproiector.
STILUL AUDITIV: îşi aminteşte foarte bine ceea ce spune el/ea şi ceea ce spun alţii, preferă să discute ideile, chiar dacă nu au fost înţelese imediat, găseşte că este dificil să muncească în tăcere şi linişte pentru o perioadă lungă de timp, îşi aminteşte cel mai bine prin repetiţii verbale (proverb latin: „Repetiţia este mama învăţăturii“) şi prin discuţii cu voce tare.
Rolul profesorului: reformulează ideile principale şi întrebările, variază viteza, volumul, intensitatea în vorbire ceea ce ajută la crearea unei adecvate şi interesante „compoziţii, melodii “pentru ureche, încorporează aplicaţiile multimedia (TIC) în procesul de predare -învăţare.
STILUL KINESTEZIC: preferă să se implice fizic şi participă activ la sarcinile de învăţare, se bucură dacă acţionează şi creează, îi place să utilizeze computerul,are probleme dacă stă într-un singur loc pentru mult timp , manifestă tendinţa de a se juca cu mici obiecte în timp ce ascultă la ore sau învaţă, muncesc.
Rolul profesorului: acordă şi permite elevilor tactili kinestezici să ia scurte pauze pe parcursul lecţiilor şi să facă mişcare sau să se relaxeze, încurajează elevii tactili-kinestezici să noteze opiniile lor despre temele discutate în cadrul activităţilor şcolare şi extraşcolare, încorporează resursele multimedia (computer, videoproiector etc.) în programul şcolar.
Inteligenţele sunt în mod specific legate de conţinuturi. Acestea există datorită tipurilor de conţinuturi informaţionale pe care le găsesc oamenii în viaţa de fiecare zi: informaţii numerice, informaţii de localizare spaţială, informaţii despre oameni. Cele mai multe dovezi de stil personal derivă din modul în care fiecare individ se raportează la aceste conţinuturi. Datorită combinaţiei de inteligenţe, unii copii sunt interesaţi, gânditori şi angajaţi în activităţi pe anumite conţinuturi, în timp ce aceeaşi copii devin irascibili, impulsivi şi neatenţi pe alte conţinuturi.
În acest context derivat din teoria lui Gardner, misiunea profesorilor este de a dezvolta strategii de predare care să permită elevilor să îşi demonstreze modalităţile multiple, de a înţelege şi valoriza propria lor unicitate.
Modalități de aplicare:
- Diferențierea conținutului – adaptarea informațiilor în funcție de nivel (texte mai simple sau mai complexe).
- Diferențierea procesului – metode variate (explicații, experimente, dezbateri, activități practice).
- Diferențierea produsului – moduri diverse de exprimare a cunoștințelor (eseuri, prezentări, postere, proiecte digitale).
- Diferențierea mediului de învățare – crearea unui climat pozitiv și încurajator, în care elevii se simt sprijiniți.
Avantaje: crește motivația și implicarea elevilor, respectă diversitatea și reduce inegalitățile, contribuie la dezvoltarea potențialului fiecărui copil, îmbunătățește rezultatele școlare și autonomia în învățare.
Provocări: necesită mai mult timp de pregătire din partea profesorului;clasele numeroase îngreunează aplicarea diferențiată; resursele limitate pot restrânge metodele utilizate.
Învățarea diferențiată este una dintre cele mai eficiente strategii pentru educația contemporană, deoarece pune accent pe unicitatea fiecărui elev. Prin diversificarea metodelor și a materialelor didactice, profesorul devine un facilitator al învățării, iar elevii își pot atinge potențialul maxim într-un mod adaptat nevoilor proprii.
Bibliografie
– Cerghit, I. (2006), Metode de învăţământ, Editura Polirom, Iaşi.
– Creţu, C. (1998), Curriculum diferenţiat şi personalizat, Editura Polirom, IS.
– Cucoş, C. (2006), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
– Jones, V.; Jones, L, Comprehensive Clasroom Management, Boston – în MEC,
UNICEF, Strategii educaţionale centrate pe elev (2006), Bucureşti
– MEC, UNICEF, (2006), Strategii educaţionale centrate pe elev, Tipografia
ALPHA MDN S.A.
– Negreţ-Dobridor, I., Pânişoară, I.-O. (2005), Ştiinţa învăţării. De la teorie la
practică, Editura Polirom, Iaşi.
– Şoitu, L., Cherciu, R.D. (2006), Strategii educaţionale centrate pe elev, Ministerul
Educaţiei