Efectele socializării în sport sunt un fapt recunoscut. Ele se pot observa în mediul sportiv, dar şi în alte contexte sociale. În acest context sportivofil, întâlnirile la nivel înalt provoacă entuziasm, o fervoare colectivă care nu-şi găsesc echivalent în nici o altă sferă a vieţii sociale. Capabile să scoată în stradă sute de mii de oameni, marile competiţii provoacă incredibile explozii de bucurie colectivă. „Este cea mai frumoasă zi din viaţa mea, declara cineva după victoria Franţei la Campionatul Mondial de Rugby.” Astfel de reacţii, de la manifestările zgomotoase şi angajate, până la cele echidistante sau critice, ilustrează spectaculoasele efecte sociale ale acestui fenomen.
Articolul abordează efectele sportului asupra vieții sociale.
În primul rând, prin sport se poate dezvolta un anumit stil de viață. Este ştiut faptul că sportul cultivă un spirit ordonat, organizat şi activ. Disciplina sportivă are finalmente efect nu doar în formarea unor abilităţi sportive, ci şi în conduita, atitudinile şi valorile ce stau la baza unui stil de viaţă. Este situaţia când spiritul sportiv este asumat ca un fapt de viaţă trăit dincolo de atmosfera clubului, a echipei, de competiţia sportivă. Există, desigur, situaţii când valorile şi disciplina sportivă sunt asumate doar în context sportiv. În acest caz, sportivul poate fi asemenea unui slujbaş extrem de ordonat la serviciu şi cu totul altfel în viaţa privată.
Sportul dezvoltă comunicarea şi noile strategii de relaționare. Pentru multe persoane, acest fapt poate fi un efect terapeutic. Nu întâmplător părinţii copiilor timizi, cu probleme de comunicare, preferă adesea să-şi îndrepte copiii către sporturile de echipă. Cert este că logica jocului sportiv în general şi al jocului în echipă, în mod deosebit, produce modificări evidente în modul de comunicare şi relaţionare al individului. Prin intermediul jocului şi al competiţiei sportive, omul poate căpăta încredere în sine şi poate să încerce noi formule de relaţionare în aşa fel încât să-şi pună în valoare potenţialul şi calităţile. Dorinţa de apartenenţă şi de recunoaştere este cea care îl determină să-şi modeleze mereu discursul şi modul de relaţionare.
Sportul reduce tensiunile individuale şi sociale. Socializarea în sport poate funcţiona şi ca o supapă de defulare a unor tensiuni individuale şi sociale. Neîmplinirile, frustrările, dorinţele ascunse, violenţa etc. – convertite în sport – pot ameliora simţitor starea individului, dar şi atmosfera socială. În această privinţă, socializarea în/ prin sport reprezintă o modalitate de îmblânzire a violenţelor şi tensiunilor sociale, o formă de evadare din cotidianul constrângător. Se constată, că practicarea sportului la nivelul maselor nu mai valorizează în aşa mare măsură valorile competiţionale. El devine un prilej de manifestare într-un registru care-ţi permite să experimentezi senzaţii tari, aventura, eliberarea.
Sportul cultivă spiritul de echipă şi sporeşte încrederea în sine. Fără îndoială, cel mai mare câştig al socializării în sport este acela că dezvoltă în noi ideea de apartenenţă socială şi spiritul de echipă. Graţie jocului şi sportivii şi suporterii devin solidari. Dobândesc o mare încredere în ei înşişi. Împărtăşesc valori şi idealuri comune. Astfel, pot evita în mod semnificativ absența controlului social şi pericolul comportamentelor deviante sau delincvente.
Bibliografie
Boncu, St., Devianţa tolerată, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2000.
Gavriluţă, C., Socioantropologia fenomenului religios, Editura Fun- daţiei AXIS, Iaşi, 2003.
Gavriluţă, C., Socioantropologia fenomenelor divinatorii, Institutul European, Iaşi, 2008.
Gavriluţă, C., Agresivitatea umană şi controlul social. O perspectivă socioantroplogică”, în Sociologie românească, vol. VI, nr. 3-4, Polirom, Iaşi, 2008.
Gavriluţă, N., Mentalităţi şi ritualuri magico-religioase, cuvânt înainte de Ștefan Afloroaei, Polirom, Iaşi, 1998.
Gavriluţă, N., Fractalii şi timpul social, Dacia, Cluj-Napoca, 2003.
Gavriluţă, C /Gavriluţă, N., Sociologia sportului: teorii, metode, aplicații, Polirom, Iași, 2010.