Trăim într-o lume plină de semne şi simboluri mai mult sau mai puţin perceptibile. Cele din lumea sportului au însă o vizibilitate maximă. Gilbert Durand consideră că diferenţa dintre semn îşi simbol constă în semnificant. În cazul semnului, semnificatul poate fi regăsit în planul vieții profane. De exemplu, în sport îmbrăţişările, strângerile de mână, poziţia mâinii la piept atunci când se cântă imnul ţării sunt semne cu semnificaţie precisă, asociată direct contextului în care se manifestă. Ele pot anunţa prietenie, solidaritate, spirit de echipă, mobilizare sau ură, violenţă etc. Astfel, utilizarea semnelor cu o anumită regularitate şi în aceleaşi contexte pot forma coduri socioculturale. Acestea pot fi specifice unei bresle ori categorii profesionale sau de altă natură. Cât priveşte simbolul, acesta este orice semn concret care evocă, printr-un raport natural, ceva abstract sau imposibil de perceput. El nu se mai referă la un obiect, lucru sau personaj, ci la un sens ocultat mult prea puţin evident.
Prezenţa simbolului face trimitere la sacru şi religios. O amuletă ascunsă în buzunarul de la pieptul sportivului, crucea sau un alt însemn de la gât etc. sunt simboluri cu o evidentă semnificaţie religioasă. În viziunea lui Mircea Eliade³ simbolul este, înainte de toate, o hierofanie”. Totuşi, istoricul român al religiilor conferă o arie de manifestare mult mai generoasă simbolului.
„În sensul larg al cuvântului orice poate fi simbol şi sau poate juca rol de simbol”. Fotografia mamei, eşarfa iubitei, verigheta soţiei, jucăria copilului, mingea cu semnătura lui Mutu sau racheta de tenis a lui Năstase, tricoul lui Pelé, ghetele lui Maradona etc. Ele pot deveni simboluri în condiţiile în care, pe lângă semnificant (partea vizibilă), ele sunt purtătoare şi a unui semnificat (partea invizibilă). Mai precis, împrejurările în care acel ceva sau cineva a funcţionat aminteşte de o situaţie excepţională, asemănătoare miracolului, în care performanţa sportivă nu poate fi pusă decât sub semnul inter- venţiei şi susţinerii divine. Astfel, genialitatea sportivilor are şansa de a deveni un simbol în măsura în care ea este expresia unei legături subtile cu sacrul. Obiectele şi locurile în care se petrec aceste fapte sportive excepţionale se contaminează şi devin la rându-le simboluri. Ele sunt învestite cu o putere magică şi socială greu de zdruncinat.
Plecând de la aceste considerente explicative, identificăm în sport două mari categorii de semne şi simboluri:
Semne şi simboluri magico-religioase
Introducem în această categorie toate semnele şi simbolurile folosite în sport şi care au o evidentă conotaţie religioasă (există o parte invizibilă, un semnificant: cruci, amulete, semne de invocare a puterii divine, obiecte religioase de tot felul). Avem astfel semne şi obiecte sacre prin excelenţă şi semnele şi obiecte profane învestite cu puteri sacre (am putea evoca aici toate superstiţiile şi practicile norocoase ale sportivilor prin care obiecte, acţiuni şi situaţii obişnuite sunt scoase din universul profan şi sunt introduse într-unul sacru).
Semne şi simboluri sociale/ coduri sociale
În acest caz, semnele şi simbolurile care intră în joc au o conotaţie socială, vizibilă, palpabilă. Aşa cum susţinea Mircea Eliade, ele pot deveni magico-religioase în măsura în care exprimă momente de graţie în cadrul fenomenului sportiv. Altfel, ele rămân simple coduri sociale. În această situaţie, putem întâlni:
– Coduri sociale de recunoaştere şi identificare
Introducem în această categorie toate însemnele şi simbolurile echipelor şi cluburilor sportive. Ele pot viza o culoare, un simbol, anumite comportamente etc. De exemplu, este un fapt cunoscut că unele echipe de fotbal îşi asociază imaginea, cu aceea a unei culori, de unde și unele denumiri jurnalistice încetăţenite: roş-albaştrii, portocala mecanică, azurii, albionul britanic etc. Din punct de vedere cromatic, imaginea este asumată de suporteri şi susţinători. Practic, alături de blazon, culorile reprezintă o formă de identificare.
În ceea ce priveşte blazonul echipelor sau al cluburilor sportive, putem spune că, în toate cazurile, el întruneşte toate exigenţele heraldice. Ca şi în cazul blazonului regal şi nobiliar, observăm că figura centrală este, cel mai adesea, un animal (vulturul, ursul, leul, calul, câinele etc.) ce semnifică puterea, autoritatea, virtutea, aspi- rațiile înalte, lupta, victoria etc. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, de exemplu, fac o trecere în revistă a simbolisticii leului în diferite spaţii culturale. Astfel, el este încarnarea însăşi a Puterii, Înţelepciunii și Dreptăţii, în schimb, orgoliul său nemăsurat şi siguranţa de sine fac din el simbolul Tatălui, al Stăpânului, al Suveranului orbit de propria sa putere, de propria sa lumină (…)”.
Simbolul este întâlnit şi în spaţiul religios: unii îngeri sunt reprezentaţi cu figuri de lei, în Apocalipsă apare figura leului, îl regăsim în budism sau în alte tradiţii religioase². Este posibil aşadar ca unele simboluri să fi fost împrumutate din spaţiul religios, ele venind cu o încărcătură simbolică aparte. Astăzi, deşi nu mai percepem înţelesul religios al unui simbol (Dionisie Areopagitul arată că leul reprezintă în teologie „forţa invincibilă a minţilor dumnezeieşti”³), suntem destul de sensibili la expresiile sociale ale acestuia. Pentru mai multă expresivitate, în unele cazuri, sigla echipelor sportive se asociază cu unele simboluri regale precum coroana, sceptrul, steaua etc.
Astfel de semne şi simboluri prezente pe tricourile sportivilor şi suporterilor, pe steaguri sau pe alte obiecte publicitare au drept menire de a crea o imagine echipei, de a-i sublinia specificitatea şi caracterul. Ele funcţionează şi asemenea unui mesaj care transmite celor din jur sentimente de încredere, solidaritate, putere, capacitate de acţiune etc. În esenţă, în mare parte, elementele care compun sigla echipelor îşi au originea în simbolismul religios. Treptat, ele au fost scoase din spaţiul sacru şi introduse în sfera profană: mai întâi au fost asociate blazoanelor regale şi nobiliare, pentru ca apoi să pătrundă în reprezentarea anumitor instituţii, forme de asociere, grupuri etc.
– Coduri sociale de manifestare
Putem distinge în sport o seamă de coduri sociale de manifestare care pot fi specifice fie suporterilor, fie sportivilor. Suporterii împrumută însemnele echipei şi dezvoltă comportamente de adeziune care se transformă în veritabile coduri sociale sportive. Ele presupun anumite scheme comportamentale, un anumit limbaj şi formulări verbale. În acest sens, există un scenariu destul de bine pus la punct şi o întreagă regie de care suporterii înverşunați se declară răspunzători. Dincolo de inventarea unor noi formule de susţinere, suporterii folosesc şi unele coduri clasice de manifestare: steaguri cu sigla echipei, tricouri cu însemne specifice, imnuri şi bătăi din palme, ridicarea mâinilor etc.
Cât privește sportivii, antropologul Desmond Morris’ identifică două tipuri de manifestări: ale triumfului şi ale înfrângerii. Salturi, sărituri, strângeri la piept, îmbrăţişări latine, sprint, mâna ridicată, săritura şi lovirea aerului, ridicarea brațelor, săritura şi ridicarea pumnilor, dansul războinic, lăsarea pe spate, îmbrăţişarea multiplă, sărutul, zbârlirea părului, palma pe spate, strângerea de mână sunt postúri ale sportivilor care îşi manifestă deschis bucuria victoriei. Unele expresii ale înfrângerii, conform observaţiilor făcute de Desmond Morris, au o anumită repetitivitate. Astfel, manifestarea nervozităţii, expresia frustrării, cuprinderea capului în palme, cuprinderea cefei cu mâinile, îmbrăţişarea gâtului, imobilizarea capului, acoperirea feţei, capul aplecat, mâinile în şold, prăbuşirea, faţa plânsă sunt tot atâtea formule de exprimare a înfrângerii şi a eşecului.
Semnele şi simbolurile sportive sunt expresia concretă a faptului că, în lumea modernă, omul nu poate renunţa definitiv la semne şi simboluri. Perenitatea imaginilor şi simbolurilor care populează spaţiul nostru interior este un fapt bine-cunoscut. Mircea Eliade afirma în acest sens că un simbol pus o dată în mişcare nu piere niciodată. El poate să se modeleze, să capete noi înţelesuri, să se banalizeze, dar va continua să supravieţuiască și să exercite fascinație asupra naturii umane. „Întreaga această latură a omului, esenţială şi imprescriptibilă, care se numeşte imaginație este îmbibată de simbolism şi continuă să trăiască din mituri şi teologii arhaice.”
Fenomenul sportiv este aşadar locul unde se poate citi cu uşurinţă această subtilă şi directă relaţie a omului cu simbolul. La limită, identificarea cu un sportiv sau cu o echipă presupune asumarea simbolurilor acestora, ele însele putând să devină în cele din urmă un simbol. Simbolurile sportive nu sunt simple însemne sociale, ci reprezintă o legătură indestructibilă pe care nu o putem explica decât făcând apel la înţelesurile prime, originare ale simbolurilor.
Cu alte cuvinte, ataşamentul pe care îl dezvoltăm pentru anumite fenomene sociale, precum sportul, anunţă nostalgia fiinţei umane faţă de perfecţiunea divină. Expresiile sale curente, fie şi sub aspect simbolic, sunt o formulă profană a puterii succesului, ataşamentului, pasiunii, tăriei, forţei, încrederii.
Din perspectivă sociologică, toate aceste subtile realităţi pot fi parţial analizate cu ajutorul unor metode şi tehnici sociologice. Împreună, ele formează algoritmul cercetării sociologice în sport.
Bibliografie
Bota, A. (2000). Ergonomie, activitate motrică și performanță sportivă. Ed. Cartea Universitară.
Stănculescu, M. (2003). Sociologia sportului. Ed. ASE București.
Lefter, V. (coord.) (2014). Sociologie generală și aplicată. Ed. Pro Universitaria.
Vasilescu, C. (2010). Sportul și educația fizică în context social. Ed. Universitară.