Ce este lectura? Un drum labirintic spre inima cărții, o reinterpretare și o îmbogățire a sensurilor, o înflorire spirituală. Descifrarea unei cărți preferate devine un act de cunoaștere care ne determină să parcurgem calea către propriul eu și chiar dincolo de el. Se spune, adesea, că o creație reprezintă o realizare de sine, în dublu sens, atât în ceea ce-l privește pe creatorul ei, cât și în ceea ce-l privește pe cititor.
Interpretarea unei cărți de valoare trebuie să scoată din cititor „supapa aceea umbroasă, a inconștientului, și prin ea să se lase să iasă la iveală ceea ce a fost camuflat” în universul său interior. Considerăm, astfel, că, în actul decriptării scriiturii, lectorul are un punct de vedere flexibil, rătăcitor și înnobilează memoria pentru a-i conferi coerența necesară coagulării sensului. De aceea, împărtășim ideea că „literatura deschide la infinit această posibilitate de interacțiune cu ceilalți, îmbogățindu-ne, deci, nemăsurabil. Ea ne provoacă emoții de neînlocuit, care fac ca lumea reală să devină mai încărcată de sens și mai frumoasă […] ea îi permite fiecăruia să răspundă mai bine vocației sale de ființă umană.”
Uneori, cartea este definită drept un univers ficțional, independent, cu identitate proprie, inaccesibil lectorilor neavizați. Este un univers, care se lasă, totuși, în mâinile cititorului spre a fi dezvăluit în funcție de aspirațiile, sensibilitatea și tezaurul său cultural. Fără cititor, de fapt, cartea n-ar exista. A pătrunde în „universul cărții” implică, în primul rând, existența unui „loc de trecere” dintre lumea fenomenală spre cea imaginară. Un alt „loc de trecere” încheie simetric acest itinerar al cititorului la capătul căruia, odată eliminată alteritatea textului, i se oferă sensul operei. Totul poate fi tradus printr-un proces de mișcare și descoperire de sensuri și de sine.
Acest mijloc de pătrundere în sufletul textului este numit, din perspectiva lui Genette, paratextualitate și reprezintă o relație, „mai puțin explicită și mai distantă”, pe care textul individual o întreține cu ansamblul operei literare, deoarece conturează relația dintre text și titlu, subtitluri, intertitluri, cuvânt-înainte, prefețe, postfețe, avertismente, note marginale, infrapaginale sau terminale, supracoperte, dedicații, epigrafe, ilustrații, tot ceea ce constituie învelișul textului. Aceste elemente ale operei sunt extrem de importante, deoarece ele determină alegerea creației de către cititor, lectura acesteia și așteptările lectorului. Ele sunt esențiale și pentru istoria literară, deoarece cartea, în timp, își schimbă aspectul, iar acest fapt poate modifica practicile concrete de lectură.
Genette înțelege prin paratextualitatea operei acele „discursuri de escorta” care au rolul de a familiariza cititorii cu opera literară. Sunt acele semne care îndrumă lectorul spre inima cărții. Când un cititor își propune să urmeze un itinerar de investigare a unui text, prima treaptă pe care o parcurge este chiar „periferia textului”, evidentă, cel mai adesea, în notațiile copertelor și supracopertelor. Odată citit mesajul de pe coperta unei cărți, lectorul devine predispus la un anumit mod de receptare, iar experiența sa anterioară pune imediat în funcțiune mecanismele unui întreg „contract de lectură”. Titlul unui text literar, ca element de paratextualitate, poate fi considerat o formă a aluziei intertextuale, o modalitate prin care se declanșează comoara culturală regăsită în memoria lectorului. El traduce interacțiunea dintre text și lector, pe care Wofgang Iser o surprinde sugestiv, astfel: „opera literară are doi poli, […] cel artistic și cel estetic: polul artistic este textul autorului, iar polul estetic este realizarea înfăptuită de cititor. Ținând cont de această polaritate, este clar că opera însăși nu poate fi identică nici cu textul, nici cu concretizarea, ci trebuie să se situeze undeva între cele două. Ea trebuie inevitabil să aibă un caracter virtual, deoarece ea nu se poate reduce nici la realitatea textului, nici la subiectivitatea cititorului, și tocmai din această virtualitate își derivă ea dinamismul. Pe măsură ce cititorul trece prin diverse puncte de vedere oferite de text, și pune în relație diferitele sale viziuni și scheme, el pune opera în mișcare, și se pune, de asemenea, pe sine însuși în mișcare.‟ Iser consideră că cititorul este un adevărat călător, iar dinamica lecturii susține această idee.
În aceeași măsură, cititorul are responsabilitatea de a pune în relație textele literare și de a le aborda folosindu-și toată experiența de lectură dobândită de-a lungul timpului. Teoriile receptării subliniază faptul că orice operație transtextuală trebuie să fie recunoscută de către un cititor care să aibă un anumit bagaj cultural sau competențe enciclopedice, pentru a realiza această conexiune. „Lectorul model”, în opinia lui Umberto Eco, este văzut ca o construcție între text și autor. El este coniderat un produs al textului, capabil să realizeze operații intelectuale. Antropomorfizarea acestui „cititor model”, ca strategie textuală, crește posibila confuzie dintre acesta și „cititorul real”, empiric. Dacă „cititorul model” este prevăzut de text, nu ar trebui să existe riscul unei interpretări greșite a semnificațiilor acestuia, și, totuși, pericolul există. Cititorul cooperant trebuie să evite derapajele de orice natură și să contribuie la concretizarea sensurilor operei în modul în care doar autorul le-ar fi gândit. „Cititorul model” trebuie, așadar, să respecte textul pe care îl abordează și să se plieze pe „ritmul” lecturii pe care acesta îl impune.
Indiferent de tipul lector pe care îl întruchipăm, în această aventură a descifrării sensurilor unei cărți, trebuie să ținem cont de semnele cărții-labirint ce pătrund în mintea și în sufletul nostru.