În Europa și în multe state americane bazele sistemului de educație publică s-au pus abia pe la începutul anului 1860, odată cu răspândirea industrializării care a schimbat în mod semnificativ viziunea asupra forței de muncă și a dus la apariția de noi structuri sociale. “Apariția industrializării a generat noi fluxuri de bogăție și o forță socială cu totul nouă: clasa de mijloc” (Ken Robinson, 2011, pag.76). În acest cadru, educația publică a fost astfel creată pentru a servi intereselor clasei de mijloc, devenind esențială pentru îmbunătățirea statutului social atât la nivel individual cât și social dar și pentru crearea condițiilor necesare obținerii prosperității economice pe termen lung.
Așadar, industrializarea a pus bazele sistemelor de educație publică pentru că a pus la dispoziție resursele financiare necesare funcționarii lor. Scopul școlilor publice era oferirea unei educații elementare și îmbunătățirea nivelului trai al clasei muncitoare care s-a conturat în zonele urbane ca răspuns la apariția industrializării.
Scopul principal al înființării și susținerii sistemelor educaționale din Europa și America de Nord a fost din necesitatea pregătirii forței de muncă care să susțină o economie industrializată, bazată pe producție și inginerie, aflată atunci în plină ascensiune. Nevoia de forță de muncă era împărţită astfel: 80% muncă manuală și numai 20% muncă administrativă și profesională (Ken Robinson, 2011) iar acest aspect a influențat în mod semnificativ structura sistemului public de educație. Așadar accentul s-a pus pe educația elementară iar accesul spre învățământul mediu sau superior era destul de redus. Acest fapt se datora cerințelor de pe piață muncii.
Creșterea importanței învățământului mediu și superior s-a realizat, cel puțin în Europa și Statele Unite, după Al Doilea Război Mondial, datorită creșterii bruște a natalității și a debutului unei economii bazate pe cunoaștere. Astfel cerințele de pe piață muncii s-au diversificat iar șansele ca absolvenții de liceu sau studii universitare să-și găsească un loc de muncă au crescut.
În era industrializării sistemul școlar a devenit o unitate foarte bine definită și delimitată în raport cu lumea din exterior. Se bazează pe principiul conformizării și al standardizării. Școlile au orare de funcționare și norme de conduită prestabilite (Ken Robinson, 2011).
Ca și caracteristici a modului de funcționare a sistemului și actului de învățământ se pot pomeni aici următoarele:
- materialul predat este cam același iar evaluarea se face după standarde fixe care lasă foarte puține opțiuni de alegere
- sistemul de învățământ este organizat pe grupe de vârstă
- ziua de școală este organizată în ore de curs iar trecerea de la o ora la alta este marcată de sunetul clopoțelului
- predarea se realizează bazându-se pe diviziunea muncii
- procesul de învățământ este alcătuit din etape secvențiale distincte în idea că elevii sau studenții să realizeze progrese prestabilite iar la final vor rezulta niște elevi/ studenți educați și pregătiți dar fără a se fi realizat raportarea la lumea reală în care ei trebuie să trăiască și să muncească.
- predarea se realizează sub formă unor prelegeri în sala de clasa sau curs unde profesorul ocupă locul central iar elevul/studentul este mai mult un ascultător, un receptor de informație iar feedback-ul este insuficent.
- relația dintre educație și ocuparea ulterioară a unui loc de muncă este pregnantă iar astfel se pune accent maxim pe unele materii în timp ce altele sunt lăsate mai în urmă sau chiar ignorate .
Contribuția economică a învățământului se evidențiază prin două tipuri de efecte: efecte economice directe (calificarea resurselor umane în raport cu nevoile diferitelor sectoare ale economiei) și resurse economice indirecte (formarea anumitor caracteristici de personalitate în activitatea profesională) (E. Păun, 1974). Pătrunderea economiei de piață în lumea școlii, situație în care părinții și elevii sunt considerați clienți și consumatori de educație, iar educația este considerată o marfă, școala un serviciu social care trebuie cumpărat, este o tendința care poate influența negativ evoluția școlii. Această perspectiva asupra școlii uită faptul că elevul este o persoană care așteaptă ca școală să răspundă nevoilor sale de formare fundamentale: formare personală, formarea imaginii de sine, dezvoltarea unor competențe adaptativ-creative, afirmare de sine, toate acestea înainte de formarea strictă pentru a răspunde cerințelor pieței munci (E.P ăun, 2017).
Este important de amintit și faptul că școala s-a focalizat excesiv și unilateral pe intelectualizarea individului iar treptat nivelul supracalificării a atins cote destul de mari. Deși politicile naționale privind educația îi au în vedere pe absolvenții de facultate, aceștia foarte adesea nu își găsesc de lucru. De ce? Pentru că angajatorii spun că au nevoie de oameni care să gândească în mod creativ, să inoveze , să comunice bine, să lucreze în echipa, să fie adaptabili și încrezători în sine. Greu de găsit. De ce? Pentru că sistemul educațional academic nu a fost conceput pentru a dezvolta astfel de calități ci dimpotrivă se focalizează pe asimilarea, memorarea și reproducerea cunoștințelor și nu lasă loc pentru dezvoltarea altor zone ale personalității (motivație, valori, interese, voință), încurajează munca de cercetare individuală în detrimentul cele în echipă, măsoară succesul în funcție de meritul academic. Alte minusuri ale sistemului academic, care induc situația prezentată mai sus ar fi: numărul mare de studenți care limitează timpul profesorului pentru predare personalizată, studenții frecventează cursuri de masă unde predarea se face sub formă unor prelegeri ample de la distanță sau în cadrul unor grupuri de seminar mari unde există puține oportunități pentru predarea individualizată, sarcinile sunt adesea împărțite fără un feedback suficient pentru informarea studentului. (E. Păun, 2017; Ken Robinson, 2011).
Punctele slabe ale sistemului de învățământ tradițional/industrial (supracalificaţii sau la polul opus necalificaţii, lipsa calităților anteprenoriale, etc.) creează probleme pe piața forței de muncă afectând atât marile companii, inteprinderile mici și mijlocii cât și instituțiile publice.
Evoluția socială accelerată impune școlii, ca sistem educațional, să se adapteze pentru a putea face față noilor cerințe educaționale, impuse în special de piața muncii. Școala trebuie să reducă indicele de conservatorism, să funcționeze nu doar pentru a răspunde cerințelor sociale ci să aibă un rol activ în a influența și determina schimbări sociale. În acest context școala trebuie să răspundă și așteptărilor individuale și să pună accent pe potențialul de dezvoltare a fiecărui individ.
Ken Robinson în cartea să “O lume ieşită din minți. Revoluția creativă a educației” publicată în 2011 a identificat trei roluri importante ale educației : rolul individualist care dezvoltă talentele și sensibilitățile individuale, rolul cultural care oferă o înțelegere profundă a lumii și rolul economic care oferă abilitățile necesare pentru ca individul să fie capabil să-și câștige existența și să fie productiv din punct de vedere economic. Aceste roluri, spune autorul ar trebui promovate în mod egal unele în relație cu altele iar înțelegerea modului de conexiune dintre ele este cheia ce duce la transformarea sistemului educațional unde creativitatea și inovația ar trebui să ocupe un loc central.
În cartea sa „O singură școală pentru toată lumea” Salman Khan spune că „în primul rând, elevii ar trebui încurajați, pe tot parcursul procesului de învățare, să adopte o atitudine activă față de educația lor.” Așadar, nu este important că elevii doar să acumuleze informații trebuie să găsească soluții și rezolvări inovatoare și creative.
În mod tradițional, școala a fost considerată un pilon al societății, o instituție socială fundamentală care treptat a exercitat un adevărat monopol educațional, devenind o instituție sacralizată care a funcţionat într-un spațiu social stabil unde stabilitatea era cuvântul de ordine (Emil Păun, 2017). Astăzi acest sistem de învățământ, relativ conservator și rigid, este în cădere liberă.
„…înainte de toate, școala este o organizație care învață și produce învățare” (E. Păun, 1999). Când spunem acest lucru trebuie avut în vedere faptul că școala are capacitatea de-a învăța din experiență, de-a acumula resurse și de-a forma competențe, are capacitate foarte mare de schimbare și dezvoltare. În funcționarea școlii se identifică două tipuri de culturi: culturi de dezvoltare (inovatoare) și culturi de menținere (conservatoare).
Valorile esențiale ale culturii inovatoare sunt: orientarea spre acțiune și schimbare, focalizarea activității pe elev, profesionalizare și competență, calitate, eficiență, management participativ și leadership, egalitate, echitate, descentralizare, valorizarea părinților și comunității locale că parteneri educaționali, dezvoltă, se identifica aceleași structuri educaționale, aceleași planuri și programe de învățământ, proiectarea didactică este unitară iar metodele și strategiile pedagogice sunt uniforme, evaluarea elevilor și a cadrelor didactice se realizează standardizat, structurile ierarhice și organigramă sunt aceleași, timpul școlar, destinat activității în școală, este decupat, planificat, ritmat, este măsurabil, cuantificabil și administrabil toate acestea sunt elemente esențiale care țin de cultura conservatoare care se identifică în funcționarea școlii. (E. Păun, 2017).
Sistemul educațional actual trebuie să se focalizeze pe calitate și echitate componente care ulterior se reflectă pregnant în reușita școlară a elevilor și reușita socială a absolvenților. Reușita școlară depinde în principal de factorii interni ai procesului educațional: nivelul de pregătire profesională al cadrelor didactice, organizarea și gestionarea procesului de predare-învățare, rigoarea evaluării, aspectele ce țin de realizarea curriculumului, climatul relațional din școală și din clasă, gestionarea timpului alocat predării și învățării. Reușita socială a absolvenților ar trebui să fie determinată, în mare măsură, de reușita școlară. Acest lucru nu mai este astăzi general valabil. Reușita socială este dependentă și de factori extrapedagogici cum sunt poziția socială, relațiile familiei și structurile sociale existente.
Alături de școală, în prezent, au apărut și s-au extins și alte surse și modalități de educare și formare ale individului, lucru care a dus la reducerea monopolului educațional pe care școala la exercitat de-a lungul timpului. Noul model educațional implică două categorii de schimbări: pe axa timp/durata (educația se poate realiza de-a lungul întregii vieți) și pe axa spațiu (are loc lărgirea și amplificarea surselor sociale de educație). Apare astfel concurența dar și cooperarea dintre educația formală (școlară) și educația nonformală și informală.
Extinderea rapidă a educației nonformale și informale, mai flexibilă, mai adaptabilă, mai deschisă și mai neconvențională impune necesitatea realizării unui „parteneriat constructiv” (E. Păun, 2005, pag.90) între cele trei componente ale câmpului social al educației (formală, nonformală și informală) sub egida școlii. Realizarea acestui parteneriat determină școală actuală să funcționeze într-un climat educațional care se bazează pe comunicare și cunoaștere, determinată de prezența masivă a noilor tehnologii. Pentru exploatarea și valorificarea maximă a potențialului acestor noi tehnologii este necesară realizarea unui efort susținut atât la nivel social cât și la nivel educațional în ceea ce privește formarea și dezvoltarea competențelor pentru utilizarea acestora. Prezența tehnologiei informației și comunicării (TIC) în școală are că rezultat multiplicarea și diversificarea surselor de informații și permite accesul elevilor în mod direct la informație depășind barierele impuse de curriculumul școlar. Prin intermediul TIC se realizează trecerea de la elevul consumator de informație la elevul activ, deschis spre noi orizonturi și cu un spirit critic bine dezvoltat. În acest context se modifică și rolul pe care îl are profesorul în cadrul sistemului educațional, care acum nu mai ocupă locul central , lucru care poate fi privit ca un aspect pozitiv în măsura în care cadrul didactic este scutit de problema transmiterii cunoștințelor având mai mult timp pentru pentru selecția și ordonarea lor euristică și pentru antrenarea elevilor în situații de învățare de tip formativ. Educația virtuală oferă elevilor și studenților flexibilitatea să învețe în ritmul lor oferindu-le totodată controlul asupra ritmului, spațiului și timpului care sunt elemente esențiale în realizarea învățării active și automotivante. (Salman Khan, 2013).
Bibliografie
Khan, Salman. (2013). O singură școală pentru toată lumea, Bucureşti: Editura Publica.
Păun, Emil. (2017). Pedagogie. Provocări și dileme privind școala și profesia didactică, Bucureşti: Editura Polirom.
Robinson, Ken. (2011). O lume ieșită din minți. Revoluția creativă a educației, Bucureşti: Editura Publica.