Articolul explorează dualitatea sistemică a învățământului românesc, utilizând metafora populară a „hazului de necaz” ca prismă de analiză pentru discrepanțele dintre performanțele de elită și mediocritatea statistică. Sunt analizate cauzele istorice ale enciclopedismului pedagogic, impactul subfinanțării asupra echității sociale și necesitatea unei paradigme axate pe competențe.
Geneza unui contrast semantic
Educația din România se află, de decenii, într-un stadiu de „tranziție permanentă”, pendulând între moștenirea unui sistem enciclopedic riguros și imperativele modernizării europene. Sintagma populară „între haz și necaz” nu este doar o figură de stil, ci reflectă o realitate sociologică profundă: coexistenta performanțelor de elită (olimpicii internaționali) cu o rată alarmantă a analfabetismului funcțional și a abandonului școlar.
Școala românească se găsește astăzi într-un punct de inflexiune istoric, fiind produsul unei suprapuneri de straturi pedagogice adesea contradictorii: rigoarea de tip prusac a perioadei interbelice, ideologizarea și masificarea din perioada comunistă și, recent, încercările de racordare la spațiul european al educației. În acest peisaj, sintagma „între haz și necaz” încetează să fie o simplă autoironie și devine un diagnostic sociologic. „Hazul” reprezintă capacitatea de improvizare și scânteia geniului individual, în timp ce „necazul” sintetizează rigiditatea birocratică și inegalitatea de șanse care condamnă segmente largi de populație la marginalizare economică.
„Hazul”- geniul creativ și reziliența prin umor. În spațiul mioritic, umorul a servit istoric ca mecanism de coping în fața absurdului birocratic. În context școlar, acesta se manifestă prin:
- adaptabilitatea autodidactă: – capacitatea elevilor și a profesorilor de a performa în absența resurselor materiale, transformând „lipsa” într-un motor al inventivității.
- cultura succesului de nișă:- România continuă să producă elite în domeniile STEM (Science, Technology, Engineering, Mathematics), validând calitatea capitalului uman autohton pe piața globală.
„Necazul”: Disfuncționalități structurale și echitate limitată. Din perspectivă academică, „necazul” este cuantificabil prin indicatori macroeconomici și sociali:
* Subfinanțarea cronică: Deși Legea Învățământului stipulează alocarea a 6% din PIB, realitatea bugetară a oscilat constant sub acest prag, afectând infrastructura rurală.
* Analfabetismul funcțional: Datele furnizate de testările PISA indică faptul că aproximativ 40-45% dintre elevii de 15 ani nu pot interpreta critic un text citit sau nu pot aplica noțiuni matematice de bază în viața cotidiană. Acest eșec transformă școala dintr-un ascensor social într-un mecanism de reproducere a sărăciei.
* Decalajul rural-urban: Accesul la o educație de calitate rămâne profund inegal, transformând mediul de proveniență într-un predictor mai puternic al succesului decât meritocrația pură.
Diferența de infrastructură și de calitate a resursei umane între centrele universitare și comunele izolate reprezintă marea vulnerabilitate a României. În timp ce în mediul urban se discută despre digitalizare și smart-classrooms, în mediul rural abandonul școlar rămâne o amenințare constantă, deseori cauzată de lipsa transportului sau a necesităților de bază.
* Inflația de diplome versus Competența reală
Asistăm la un paradox al calificării: o inflație de diplome universitare care nu corelează cu cerințele pieței muncii. Rigiditatea programelor face ca absolvenții să posede un volum mare de informații teoretice, dar să ducă lipsă de „soft skills” — gândire critică, lucru în echipă și adaptabilitate.
Școala românească funcționează într-un regim de „dublă viteză”. Pe de o parte, avem „școala de vitrină”, competitivă și orientată spre exportul de inteligență; pe de altă parte, avem „școala sistemică”, care luptă cu birocrația excesivă, programele supraîncărcate și demotivarea cadrelor didactice.
* Mecanismele de subminare: birocrația și politizarea
O barieră majoră în calea modernizării este hiper-reglementarea. Cadrele didactice sunt adesea transformate în funcționari, consumându-și energia în completarea dosarelor și a rapoartelor în detrimentul pregătirii lecțiilor. Mai mult, managementul educațional a suferit de pe urma politizării funcțiilor de conducere (inspectorate, directorate), ceea ce a dus la o lipsă de continuitate în reforme. Fiecare nou ministru al educației a încercat să își lase amprenta printr-o „nouă reformă”, rezultatul fiind o stare de oboseală cronică a sistemului, care a devenit imun la schimbare.
* Către o pedagogie a echilibrului. Pentru a trece de la „haz de necaz” la o stare de funcționalitate, sunt necesare câteva direcții strategice:
* Descentrarea curriculei: Reducerea volumului de informație brută și orientarea spre profilul de competențe al secolului XXI.
* Salarizarea și statutul social al profesorului: Nu se poate construi un sistem performant fără a atrage cei mai buni absolvenți către cariera didactică.
* Investiția în educația timpurie: Studiile arată că rata de rentabilitate a investițiilor în grădinițe și învățământ primar este mult mai mare decât în orice altă etapă.
Echilibrarea balanței între „haz” și „necaz” necesită o mutare a focalizării de pe supraviețuirea creativă către stabilitatea instituțională. Reforma nu trebuie să fie doar legislativă, ci și culturală, vizând trecerea de la memorarea mecanică la formarea de competențe critice, adaptate secolului.