În educația timpurie, profesorul – educatorul – devine primul model al lumii pentru copil. În sala de grupă se conturează primele relații sociale, primele emoții conștiente și primele forme de gândire logică. Educația timpurie nu înseamnă doar predare, ci formarea bazelor personalității și a încrederii în sine. În acest context, rolul profesorului este fundamental. El nu doar transmite informații, ci creează medii afective și cognitive în care copilul se simte în siguranță să exploreze, să greșească, să întrebe și să se bucure de procesul de învățare.
În grădiniță, copilul învață mai mult din tonul vocii, expresia feței și atitudinea adultului decât din cuvintele propriu-zise. Un profesor care vorbește calm, care ascultă activ și care oferă încurajări contribuie la dezvoltarea siguranței emoționale – condiție esențială pentru orice formă de învățare (Vygotsky, 1978). Am observat în propria practică faptul că felul în care un educator răspunde emoțiilor copilului determină modul în care acesta își formează imaginea despre sine. Un „Ai reușit să încerci din nou, bravo!” poate transforma frustrarea în perseverență, în timp ce o critică neatentă poate bloca curiozitatea.
Profesorul în educația timpurie nu este un simplu ghid al activităților, ci un arhitect al încrederii, care modelează primele structuri ale identității. Un concept esențial în pedagogia contemporană este ascultarea activă, definită ca o formă de implicare empatică în comunicarea cu copilul. A asculta activ înseamnă a fi prezent, a reflecta emoțiile copilului și a valida trăirile acestuia. Când un profesor se apleacă la nivelul vizual al copilului, îi pune întrebări deschise și îl lasă să-și exprime gândurile, el transmite mesajul că vocea copilului contează. Cercetările recente (Petkou et al., 2025; Hamre & Pianta, 2023) arată că ascultarea activă contribuie la dezvoltarea limbajului, a gândirii critice și a autoreglării emoționale. În grădiniță, această formă de comunicare este vitală. Copilul care se simte ascultat devine curios, cooperant și încrezător.
Educația timpurie este domeniul în care jocul devine instrument de cunoaștere. Profesorul are misiunea de a transforma jocul într-o experiență de învățare – fără a-i răpi spontaneitatea. Activitățile artistice, conversațiile libere și poveștile sunt prilejuri prin care copilul își dezvoltă competențele socio-emoționale: empatia, capacitatea de a coopera și de a înțelege emoțiile celorlalți. După cum arată UNESCO (2024), aceste abilități sunt predictoare puternice ale succesului școlar ulterior. Rolul profesorului este, așadar, dublu: să ghideze învățarea cognitivă și să protejeze bucuria descoperirii.
Educația timpurie cere mai mult decât metode și planificări. Ea cere prezență umană autentică, empatie și răbdare. Profesorul de grădiniță lucrează cu emoțiile, cu ritmurile și cu mirările copiilor. Pentru mine, a fi profesor în educația timpurie înseamnă a fi martorul primelor întrebări ale copilului despre lume. Este un rol care combină știința cu sensibilitatea, profesionalismul cu afecțiunea. Părerea mea este că rolul profesorului în educația timpurie este acela de a fi un partener de drum al copilului, nu un ghid autoritar. În fiecare zi, încerc să mă întreb: Ce fel de experiență ofer astăzi acestor copii? Le transmit curiozitate, siguranță, bucurie? Cred că educația timpurie nu este doar începutul învățării, ci începutul umanității învățate – acel proces prin care copilul descoperă lumea, dar și pe sine, prin ochii și cuvintele celui care îl însoțește.
În final, cred că rolul profesorului de grădiniță nu poate fi redus la un set de competențe profesionale. Este, mai ales, o formă de prezență umană conștientă, o combinație de știință, sensibilitate și răbdare. A fi profesor în educația timpurie înseamnă a planta semințele încrederii și ale curiozității -semințe care, peste ani, vor deveni rădăcinile unei personalități echilibrate. În fiecare interacțiune, educatorul plantează semințe – de curaj, de curiozitate, de empatie. Iar aceasta este, poate, cea mai profundă misiune a unui profesor: să construiască începuturi frumoase.
Bibliografie
1. Hamre, B. K., & Pianta, R. C. (2023). Emotional Support and Early Learning: Building Relationships that Matter in Early Childhood Classrooms. Early Childhood Research Quarterly, 65(2), 112–125.
2. tribunainvatamantului.ro/personalitatea-si-rolurile-profesorului-modern/
3. UNESCO. (2024). The Power of Early Childhood Education: Nurturing Social and Emotional Learning. Paris: UNESCO Publishing. 4. Vygotsky, L. S. (1978). Mind in Society: The Development of Higher Psychological Processes. Harvard University Press