Formarea competențelor tehnico-tactice în jocul de fotbal reprezintă o componentă esențială a educației fizice școlare, cu implicații semnificative asupra dezvoltării cognitive, motrice și sociale a elevilor. Prezentul articol examinează rolul profesorului de educație fizică în structurarea sistematică a învățării mijloacelor tehnico-tactice de atac (demarcaj, depășirea adversarului, atragerea apărătorilor, finalizare) și apărare (marcaj, tatonare, deposedare) în contexul lecțiilor de educație fizică.
Abordarea metodică a acestor competențe contribuie nu doar la îmbunătățirea performanței sportive a elevilor, ci și la dezvoltarea gândirii tactice, a capacității de luare a deciziilor rapide și a colaborării în echipă. Articolul oferă profesorilor un cadru conceptual pentru integrarea progresivă a elementelor tehnico-tactice în curriculum, evidențiind modul în care învățarea structurată a acestor competențe poate susține formarea holistică a elevilor prin educație fizică și sport.
Mijloace tehnico-tactice în atac
Demarcajul. Acţiunea jucătorului echipei aflate în faza de atac, prin care acesta încearcă să se demarce în vederea creării posibilităţii purtătorului de a-i pasa mingea în aşa fel încât el să poată să o recepţioneze şi să continue progresia fazei spre poarta adversă, reprezintă un deziderat al principiilor atacului, în condiţiile apărărilor tot mai complexe, aglomerate, a presingului şi a marcajului din ce în ce mai strict.
Demarcările pot fi efectuate lateral, în cadrul aceloraşi linii şi/sau vertical între linii. Demarcările în diagonală sunt caracteristice curselor efectuate în spatele apărătorilor (învăluire), acţiune tehnico-tactică ce se pretează jocului pe culoarele laterale. Demarcarea unui jucător poate fi directă sau indirectă.
Demarcarea directă este o formă anticipată şi activă de acţiune a jucătorului determinată de voinţa şi gândirea sa tactică.
Demarcarea indirectă se realizează fără o formă anticipată a acţiunii jucătorului, prin eliberarea de adversar datorită unei conjuncturi favorabile de joc, creată de acţiunile coechipierilor sau de greşelile adversarilor.
Condiţiile minime şi de bază ale demarcării sunt următoarele:
- desprinderea din marcajul direct al adversarlui prin mişcarea şi plasamentul în teren şi folosirea, în acest sens, a fentelor şi a mişcărilor înşelătoare;
- pentru a fi demarcat jucătorul trebuie să fie aşezat în teren în aşa fel încât el să vadă mingea şi în acelaşi timp plasamentul său să îl scoată din aria de intervenţie a adversarului direct şi indirect.
Depăşirea adversarului este acţiunea prin care posesorul mingii, folosind diferite procedee tehnice, reuşeşte să treacă de unul sau mai mulţi adversari, în scopul realizării unei sarcini ofensive. Depăşirea constă în complexe de procedee tehnice (conducere, fente, protejare) şi se realizează prin valorificarea unor calităţi motrice, în special viteza şi forţa.
Atragerea apărătorilor în zone false de atac a apărut ca mijloc tactic ofensiv nou, folosit în vederea desfacerii apărărilor aglomerate din faţă careului de 16 metri. Această acţiune tactică individuală se poate încadra în forma de bază a demarcărilor cu specificaţia că ea este de această dată premeditată, gândită şi antrenată în cadrul procesului de pregătire. De asemenea, ea poate face parte din anumite scheme tactice concepute şi antrenate special în vederea depăşirii blocului defensiv al echipei adverse.
Finalizarea fazei de atac, cu scopul clar de a înscrie, se poate realiza fie prin şut la poartă, fie prin lovirea mingii cu capul, fie printr-o simplă deviere a mingii sau pur şi simplu prin executarea unei fente de lovire a mingii lăsând mingea să intre în poartă, atunci cănd ea este trimisă pe spaţiul porţii de către un alt coechipier. Această acţiune individuală de atac este realizată deci prin executarea unui procedeu tehnic adecvat conjuncturii de joc.
Mijloace tehnico-tactice în apărare
Eficienţa tacticii colective în apărare va avea un nivel cu atât mai ridicat cu cât jucătorii echipei vor avea însuşite elementele tacticii individuale în apărare, şi anume: marcajul, tatonarea şi tactica deposedării adversarului de minge.
Marcajul reprezintă acţiunea tactică individuală în apărare prin care un jucător încearcă, prin diferite mijloace, în limita regulamentului, să-şi împiedice adversarul direct să primească mingea, să o manevreze sau să finalizeze.
Jucătorul care realizează marcajul trebuie respecte câteva reguli de bază:
- să fie într-o permanentă stare de concentrare şi atenţie, atât asupra adversarului, a mingii dar şi a dinamicii jocului;
- să fie mereu poziţionat între adversar şi poarta proprie;
- să îşi pună în valoare calităţile sale de bază fizice dar şi psihice în lupta cu adversarul;
- să nu atace decisiv dacă nu este dublat de către un coechipier;
- să oblige adversarul, prin plasament, să se deplaseze spre partea laterală a terenului; să nu dea adversarului niciodată poarta;
- să atace balonul în momentul în care are siguranţa că îl va atinge;
- în cazul recuperării mingii să gândească repede şi eficient în vederea păstrării posesiei mingii de către echipă şi, în funcţie de conjunctura de joc, să aleagă soluţia potrivită pentru declanşarea atacului.
Marcajul strict sau om la om este atunci când adversarul se găseşte între minge şi apărător la distanţă foarte mică. Acest tip de marcaj este folosit în propria jumătate de teren şi este caracteristic apărării om la om dar şi apărării combinate. De asemenea, marcajul om la om este des utilizat la fazele fixe ale jocului. Nu este recomandata se realiza asupra jucătorilor care posedă o viteză foarte bună şi nici asupra jucătorilor foarte tehnici.
Marcajul la intercepţie presupune plasarea apărătorului la o distanţă medie faţă de adversar, inteligenţă şi o viteză foarte bună în vederea recuperării mingii prin anticiparea pasei şi deplasarea rapidă înaintea adversarului.
Marcajul de supraveghere presupune în primul rând observarea acţiunilor şi mişcărilor unui adversar aflat la o anume distanţă, lucru care îi permite în acelaşi timp realizarea unei sarcini tactice colective (de exemplu: formarea blocului defensiv). Plasamentul fundaşului trebuie să fie adecvat, de obicei pe linia dintre adversar şi poartă, astfel încât el să poată interveni tactic şi să răspundă astfel la acţiunile cu sau fără balon a adversarului.
Tatonarea este o acţiune specifică tacticii individuale în apărare şi constă în adoptarea unei poziţii (genunchii uşor îndoiţi, braţele lateral) şi unui plasament (între adversar şi poartă) în faţa jucătorului cu mingea, care să îi permită apărătorului deposedarea. Scopul principal al jucătorului care tatonează este de a nu fi depăşit (driblat) de adversarul direct, cel secundar fiind de încetinire a fazei de atac, în vederea replierii coechipierilor sau de recuperare sau respingere a mingii. Tatonarea presupune, pe lângă poziţie biomecanică şi plasament, şi executarea unor mişcări de simulare a atacului asupra mingii, în vederea provocării greşelii adversarului.
Tactica deposedării adversarului de minge ţine de inteligenţa, experienţa şi nivelul de însuşire a tehnicii de deposedare. Fiecare fază poate fi judecată şi rezolvată de apărător în funcţie de aceste lucruri. El poate lua decizia de a intercepta mingea, de a ataca decisiv sau de a tatona adversarul înainte de a executa un anumit procedeu tehnic de deposedare. Aceste lucruri se învaţă si se exersează în cadrul procesului de antrenament, însă nivelul de anticipare a fazelor de joc şi experienţa de a deposeda se dobândesc prin joc.
Concluzii
Analiza sistematică a mijloacelor tehnico-tactice de atac și apărare în jocul de fotbal demonstrează complexitatea procesului instructiv-educativ în cadrul lecțiilor de educație fizică. Pentru profesori, înțelegerea aprofundată a acestor elemente tehnico-tactice constituie fundamentul unei predări eficiente, care depășește simpla transmitere de procedee tehnice, integrând dimensiunea cognitivă a gândirii tactice și a luării deciziilor în situații de joc dinamice. Implementarea progresivă a acestor conținuturi, de la elemente simple de demarcaj și marcaj până la acțiuni tactice complexe, permite diferențierea instruirii în funcție de nivelul de dezvoltare al elevilor și facilitează transferul competențelor dobândite către alte contexte ludice și sportive.
Din perspectiva dezvoltării sistemului educațional, abordarea metodică a competențelor tehnico-tactice în fotbal ilustrează modul în care educația fizică poate contribui la formarea competențelor transdisciplinare esențiale pentru secolul XXI: gândirea critică, rezolvarea de probleme în timp real, lucrul în echipă și adaptabilitatea. Integrarea acestor conținuturi în curriculum-ul de educație fizică nu vizează formarea de performeri sportivi, ci dezvoltarea unei culturi motrice și tactice care să susțină participarea activă și conștientă a elevilor la activități sportive pe tot parcursul vieții. Astfel, educația fizică își reafirmă valoarea ca disciplină formativă, capabilă să contribuie substanțial la dezvoltarea integrală a personalității elevilor prin intermediul învățării structurate a elementelor tehnico-tactice specifice jocurilor sportive.
Bibliografie
1. Cârstea, G. – Teoria și metodica educației fizice și sportului – Abordare largă asupra educației fizice, mijloacelor și proceselor instructiv-educative, inclusiv tehnici și tactici de joc în lecțiile de sport.
2. Dragnea, A. – Educație fizică și sport – teorie și didactică – Structuri didactice relevante pentru predarea tehnico-tacticii în sport.
3. Scarlat, E. – Lecția de educație fizică – metode și mijloace – Elemente metodice despre organizarea lecției și folosirea mijloacelor tehnico-tactice în atac și apărare.