Eficiența procesului didactic este condiționată, în mod esențial, de calitatea metodelor și tehnicilor utilizate în predare și învățare. Prezentul articol propune o trecere în revistă a principalelor metode interactiv-creative cu aplicabilitate în învățământul preuniversitar, argumentând necesitatea depășirii modelului reproductiv în favoarea unor strategii centrate pe elev, care valorifică dialogul, descoperirea, experiența și asocierea de idei. Sunt analizate totodată relațiile dintre metodele didactice și procedeele tehnice subordonate acestora, precum și condițiile pedagogice care asigură eficacitatea lor. Articolul pledează pentru o metodologie activă, flexibilă și orientată spre formarea de competențe reale, capabilă să răspundă diversității de ritmuri, stiluri și interese ale elevilor din clasele contemporane.
Conținuturile predate elevilor le asigură posibilitatea de a progresa în cunoaștere printr-un demers în care cunoașterea, trăirea și exprimarea acesteia se sprijină reciproc. Acest fapt implică predarea conținuturilor astfel încât să asigure depășirea învățării de tip reproductiv și conducerea elevilor spre alte tipuri de învățare, mult mai aproape de nivelul intelectual, cultural, spiritual la care se află: învățarea prin dialog, prin descoperire, prin acțiune, prin asociere de idei, prin imitație, prin experiență.
În procesul de învățământ, cadrul didactic, ca și elevii, acționează prin intermediul unor metode de predare și învățare. Calitatea muncii lor este în funcție de aceste metode; ele constituie o sursă însemnată de creștere a eficacității și eficienței învățământului.
Orice strategie didactică, însă, este eficientă numai în măsura în care, transmițând atât calitatea cât și cantitatea de informații, reușește să-i antreneze pe elevi în asimilarea ei activă și creatoare.
Proiectarea procesului de învățământ în funcție de aptitudinile elevilor, de ritmul lor de lucru, axarea învățării pe așteptările și interesul lor pentru activitate, legarea școlii de practica vieții presupune în primul rând o activare a proceselor mentale care devin competențe, comportamente și conduite.
Profesorul este cel care creează mediul educațional favorabil, stimulativ și interesant pentru învățare în clasă, iar elevul este cel care aduce ceva din viața lui, din afara școlii, din ciclul preșcolar sau experiența lui de viață. Receptarea mesajelor și a informațiilor se face prin comunicare elev-elev sau profesor-elev, ceea ce contribuie la învățarea de tip activ.
Metoda didactică reprezintă modelul sau ansamblul organizat al procedeelor sau modurilor de realizare practică a operațiilor care stau la baza acțiunilor parcurse în comun de profesori și elevi și care conduc în mod planificat și eficace la realizarea scopurilor propuse.
Procedeele (sau tehnicile) didactice sunt subordonate metodelor, constituind dimensiunea operațională a acestora. Intervin, ca operații automatizate, în susținerea unei metode în cadrul anumitor secvențe ale lecției. În raport cu metoda, procedeele sunt „tehnici mai limitate” realizate într-un anumit moment al activității didactice (lecției) pentru realizarea unei competențe (de: evaluare, corectare, exersare, aplicare, consolidare etc.).
Ca operație care tinde să fie automatizată, procedeul este subordonat acțiunii prin care metoda asigură calea de realizare eficientă a activității didactice (lecției) pe tot parcursul acesteia. Procedeul intervine doar într-un anumit moment al lecției pentru a sprijini metoda.
Metode activ-participative moderne: Ciorchinele, Cvintetul, Cadranele, Mozaicul, Pălăriile gânditoare, Explozia stelară, Cubul, Brainstorming, Turul galeriei, Știu-vreau să știu-am învățat, Diagramele Venn, Bulgărele de zăpadă, Floarea de lotus, etc.
Necesitatea metodelor activ-participative:
- Orientarea pragmatică a metodologiei – metode practice aplicative, prin care cunoștințele teoretice sunt transferate în situații concrete de viață sau de activitate, stimulând gândirea critică și rezolvarea de probleme;
- Utilizarea metodelor colaborative și de grup – care favorizează comunicarea interpersonală, construirea colectivă a cunoașterii și dezvoltarea competențelor sociale ale elevilor;
- Integrarea tehnologiei în demersul metodologic – prin instrumente digitale care susțin interactivitatea, creativitatea și accesul diferențiat la conținuturi;
- Formarea continuă a cadrelor didactice în utilizarea metodelor activ-participative, ca premisă a implementării coerente și eficiente a acestora la clasă.
Concluzii
Metodele și tehnicile de învățare interactiv-creativă nu reprezintă un simplu supliment decorativ al demersului didactic tradițional, ci o schimbare fundamentală de paradigmă în relația dintre profesor, elev și cunoaștere. Trecerea de la un model centrat pe transmiterea pasivă a informației la unul care solicită angajarea activă, gândirea critică și exprimarea autentică a elevilor este, în același timp, o cerință a psihologiei învățării și un răspuns necesar la provocările lumii contemporane. Metodele prezentate – de la Brainstorming și Mozaic până la Pălăriile gânditoare sau Explozia stelară – oferă cadrului didactic un repertoriu metodologic bogat, adaptabil la vârste, discipline și contexte diverse, cu condiția ca utilizarea lor să fie pedagogic fundamentată, nu episodică sau decorativă.
La nivel instituțional și sistemic, promovarea metodologiei activ-participative implică atât o reconfigurare a culturii pedagogice din școală, cât și investiții susținute în formarea continuă a cadrelor didactice și în proiectarea unor medii de învățare care să permită fizic și organizatoric aceste abordări. Valoarea adăugată pentru elevi este considerabilă: nu doar cunoștințe mai durabile, ci și competențe transferabile – de colaborare, de argumentare, de autoreglare a învățării – care depășesc granițele disciplinei și ale clasei. Școala care adoptă consecvent metodele interactiv-creative devine un mediu în care a învăța înseamnă a gândi, a explora și a construi împreună, pregătind elevii nu pentru examene, ci pentru viață.