JOCUL, modalitate de exprimare, metodă de învățare, distracție, relaxare, mijloc de a împărtăși idei, concepții, informații, este, dincolo de analize științifice, de argumente fundamentate experimental, un element omniprezent, oportun și util dezvoltării fiecărei personalități umane.
Jocul îți crează fundația care îți permite să visezi, care îți oferă instrumentele necesare pentru a întâmpina zâmbitor provocările, care îți deschide ușa imaginației, a improvizației, a dorinței de perfecțiune, este cel care, deși în aparență antagonic, crează combinația perfectă între altruism și dorința de victorie.
Am ales „jocul” ca temă pentru lucrarea de față în încercarea de a mă apropia mai mult și de a-i înțelege mai bine pe elevii cu care lucrez și, în același timp, din dorința de a mă regăsi pe mine, descoperind pas cu pas relația joc-învățare și implicațiile educaționale pe care această legătură le poate genera.
Deși asociat de obicei copilăriei, jocul nu are vârstă și reprezintă cea mai frumoasă, cea mai corectă și de bună credință formă de manifestare a speciei umane, fiind singura activitate care evidenţiază şi valorifică într-un mod aparte sensibilitatea şi inteligenţa lui Homo sapiens.
Vârsta școlarizării este o perioadă specială, este vârsta la care „de ce-urile” ating punctul culminant, este perioada maximă a manifestării curiozității, a acumulărilor intense pe cele mai diverse planuri.
Dacă omul ar reuşi, dacă ar avea aptitudinea să-şi păstreze şi la maturitate aceeaşi curiozitate uriaşă specifică vârstei școlare şi ar avea putinţa să nu-şi focalizeze formarea spre un anumit domeniu, având o capacitate enciclopedică de acumulare, cu siguranţă alta ar fi fost evoluţia omenirii, cu certitudine am fi ajuns de mult pe Marte.
Dincolo de glumă, aşa cum am subliniat mai sus, vârsta şcolarizării este perioada optimă de exteriorizare şi de satisfacere a curiozităţii, jocul fiind unealta principală, de o importanţă covârşitoare în misiunea de a mulţumi exigenţele micilor şcolari.
Dar jocul strict utilizat ca sursă de distracție limitează posibilitățile creatoare ale elevilor și atunci intră în funcțiune datoria dascălului de a interveni în direcționarea, în transformarea sursei de amuzament în sursă de învățare, de acumulare de noi cunoștințe.
Jocul didactic este acel instrument care mijlocește trecerea elevului de la activitatea predominantă de joc la cea de învăţare, contribuind la formarea personalității elevului și creând totodată un mediu propice de cooperare. Jocul didactic constituie etapa intermediară şi pregătitoare pentru elev în trecerea lui de la jocul liber la învăţare. Jocul didactic reprezintă activitatea în desfășurarea căreia se modelează și se finisează valori general-umane, cum ar fi cinstea, toleranța, comunicarea și stimulează preocuparea și curiozitatea elevului, favorizând acumularea unei mari cantități de cunoștințe într-un timp redus și, aparent fără efort. Prin joc elevul învață cu plăcere, devine interesat față de activitatea pe care o desfășoară.
Atunci când este folosit cu iscusință și îndemânare și, în același timp, cu chibzuință pedagogică, jocul reușeste să înlăture și să prevină rămânerea în urmă la învățătură a elevilor cu o putere de înțelegere cu un ritm mai scăzut și reușește treptat să schimbe comportamentul unor elevi timizi, nesiguri. El stimulează și modelează procesele afectiv-emoționale, îmbogățind viața afectivă a elevilor și ajutându-i să-și stăpânească emoțiile.
Jocul didactic este organizat, propus și îndrumat de către învățătoare, el are o configurație foarte clar demarcată, prezentând următoarele elemente structurale: scopul, tema, regulile şi elementele de joc. Folosind jocul didactic, învățătoarea urmăreşte realizarea unei sarcini didactice prin acceptarea de către elev a unui joc în care se exersează un conţinut în concordanță cu respectiva sarcina didactică.
În funcție de scopurile pe care le urmărește în activitatea didactică, învățătoarea poate apela la jocuri senzoriale, la jocuri motrice, la jocuri logice, la jocuri gramaticale și de limbaj, la jocuri muzicale sau la jocuri matematice. Utilizând jocul în procesul de predare-învățare, îmbinând utilul cu plăcutul, activitatea didactică devine mai atractivă și se pliază pe construcția și pe necesitățile copilului.
Învățătorul nu trebuie să omită sau să neglijeze din educația elevilor săi latura socio-emoțională a personalității, latură ce poate fi dezvoltată la toate disciplinele în cadrul cărora jocul este metoda de învățare preponderentă.
Utilizarea jocului didactic la clasele mici conduce spre dobândirea de aptitudini și deprinderi de o deosebită importanță, caracteristice procesului de învătare și asumate de acesta:
- stimulează şi educă gândirea;
- amplifică iniţiativa şi autonomia în muncă, dezvoltând în același timp spiritul de echipă;
- contribuie la nașterea modului de gândire imaginativ-creator şi de observaţie;
- dezvoltă atenţia, disciplina şi dorința de ordine în derularea unor activităţi;
- asigură dobândirea unor cunoștințe temeinice și crează obiceiuri de lucru rapid şi corect;
- realizează o învățare mai plăcută, mai abordabilă, mai practicabilă şi mai rapidă a unor cunoştinţe nu foarte atractive pentru această vârstă.
Majoritatea învățătorilor a reușit să înțeleagă reflectarea justă a realității, oglindirea fidelă a faptului că jocul este elementul natural care definește copilăria, că jocul face ca procesul de învățare să fie simplu, spontan, fără efort sau constrângere.
Pornind de la ideea că jocul poate fi o modalitate de formare şi informare a elevilor, menţionez că am folosit jocul didactic în procesul instructiv-formativ. Astfel am reuşit să-i fac pe elevi să devină interesati faţă de activitatea pe care o desfășoară, să înţeleagă că orele pot fi, de fapt, „un joc” în care trebuie antrenate eforturile creatoare, să-i fac pe cei timizi să devină mai volubili, mai activi, mai curioşi, să capete mai multă încredere în capacităţile lor.
Din concluziile reținute de mine se pot desprinde următoarele:
- jocul este cea mai eficientă formă de activitate în ceea ce privește dezvoltarea elevului în raport cu celelalte forme de activitate prin care se poate desfășura întregul proces instructiv-educativ din școală;
- jocul realizează tranziția treptată de la activitatea specifică jocului, glumeață, sprințară la activitatea de învățare;
- jocul crează condițiile prielnice pentru maturizarea fizică și intelectuală a elevului necesară desfășurării activităților școlare.
- jocul izbutește să amplifice în mod creator la elevi o întreagă gamă de procese și de fenomene de natură cognitivă, afectivă și volițională.
Jocul se afirmă ca un ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale făcute în scopul obținerii unui comportament independent al elevilor, stimulând participarea activă și efectivă a fiecăruia.
Nu trebuie însă uitat nici caracterul colectiv al jocului, care duce la întărirea colectivului de elevi și îi învață pe aceștia să-și desfășoare activitatea într-un grup, să aibă o anumită disciplină și să accepte părerile și dorințele celorlalți.
A pregăti elevul pentru viață înseamnă a-i asigura nivelul de dezvoltare intelectuală, motivațională, afectiv-realistă pe care îl cere și îl impune învățătura. Pentru realizarea optimă a acestei dezvoltări este necesară găsirea celor mai eficiente modalități de desfășurare a activităților instructiv – educative din școală.
Ținând cont de tot ceea ce am prezentat până acum, de rezultatele obţinute la sfârşitul cercetării pe care am desfășurat-o în acest scop și de realitatea faptului că relația joc-învățare îmbunătățește semnificativ performanțele școlare ale elevilor, am încercat ca toate activitățile didactice din ciclul primar să le completez, să le combin sau chiar să le înlocuiesc cu jocuri didactice.