Rolul comunicării în procesul educațional

Stimulată în ultimele decenii de achiziţiile din domeniul informaţiei, de cele din domeniul lingvisticii şi şi logicii simbolice, de contribuţiile psihologiei sociale vizând comunicarea în grup sau fenomenul comunicării de masă, pedagogia s-a văzut obligată să includă în inventarul proprilor teme de cercetare o nouă problematică, cea a comunicării.

Putem spune că omul este, prin natura sa, o fiinţă comunicaţională, iar comunicarea este procesul esenţial prin care fiecare devine ceea ce este şi intră în relaţii cu alţii.

Problema explicării şi înţelegerii fenomenului comunicării din perspectiva originii şi finalităţilor sale a devenit una dintre temele predilecte de cercetare în societatea contemporană. Chiar de la definirea termenului de comunicare putem constata existenţa unor puncte de vedere disjuncte. Fiecare domeniu are definiţia sau definiţiile lui. Voi enumera câteva definiţii care vor fi de ajutor în înţelegerea acestui fenomen:

• Encyclopaedia Britannica (1972) evidenţiază că termenul comunicare (communication) derivă din latinescul communicare , ce trimite la înţelesul de „a pune în comun”, „a transmite”, şi consideră că „în acest articol interpretarea ca a face în comun sau a împărţii ceva între câteva persoane sau grupuri este preferată”
• David Crystal, în An Encyclopedic Dictionaryof Language and Languages (1992), defineşte comunicarea drept „transmiterea şi receptarea informaţiei între cel care o semnalează şi cel care o primeşte”,
• R.E.Asher (1994) consideră comunicarea ”orice mesaj utilizat în diferite contexte şi situaţii”

Din aceste definiţii, desprindem câteva puncte nodale ale înţelegerii conceptului de comunicare. Comunicarea este un proces de transmitere a unui sens de la cineva către altcineva.

Având în vedere faptul că, de multe ori, sintagma comunicare didactică se utilizează alături de comunicare educaţională, fără distincţiile necesare putem încerca o delimitare a celor două. Pentru a fi didactică, o comunicare trebuie să îndeplinească simultan o serie de condiţii:

  • Comunicarea trebuie să fie un act intenţionat, iar intenţia să vizeze schimbări in cunoaşterea afectivitatea, comportamentul sau acţiunea celui ce receptează comunicarea;
  • Comunicarea trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat;
  • În general, dar nu exclusiv, o astfel de comunicare se desfăşoară în instituţii specializate  (şcoală, universitate);
  • Eficienţa comunicării trebuie să fie supusă evaluării în raport cu un ideal stabilit de modul de organizare a actului.

Actele de comunicare prin care îi influenţăm pe ceilalţi, indiferent dacă sunt organizate sau nu, dacă se desfăşoară în instituţii specializate sau nu, intră in sfera largă a comunicării educaţionale.

O discuţie asupra condiţiilor de eficienţă a comunicării didactice trebuie să aibă în vedere elementele componente ale actului educaţional:

  • un emiţător, adică o persoană care vrea să transmită ceva celuilalt;
  • un cod în care să se exprime cele ce vor fi transmise;
  • un canal de comunicare;
  • mesajul care reprezintă unitatea dintre conţinutul de informaţie şi exprimarea sa cu ajutorul semnelor aparţinând codului;
  • receptorul sau destinatarul la care trebuie să ajungă informaţia;
  • conexiunea inversă adică informaţia pe care o primeşte emiţătorul de la receptor despre recepţionarea mesajului şi înţelegerea lui.

Între cei doi poli se interpune ,,canalul’’ sau calea de comunicare- undele sonore în cazul comunicării orale directe- pe traseul căruia pot interveni perturbaţii diferite: zgomot, suprapunere de sunete, reverberaţia sălii de clasă etc. , care pot provoca pierderi de informaţie.O comunicare devine posibilă numai atunci când cele două repertorii se intersectează.

„Comunicarea prin cuvinte este cunoscută sub denumirea de comunicare verbală” (N.Hayes, S.Orrell, 1997, p.279). Aceasta este dominantă la om. Alături de ea sunt şi alte modalităţi de comunicare paraverbală şi nonverbală.

Paraverbalul şi nonverbalul în comunicarea instrucţionalã – interpersonalã au un rol major. Paraverbalul reprezintã modul concret în care „curge” vorbirea noastrã. Concret, aspectul paraverbal al discursului nostru, conţine, ca elemente de bazã, forţa sau volumul, ritmul şi fluenţa, înãlţimea sau tonalitatea şi modul de articulare a cuvintelor. De regulã „manipulãm” aceste aspecte în mod inconştient, ca rezultat al înzestrãrii naturale sau al experienţei de viaţã. Cele câteva reguli ale araverbalului pe care cadrul didactic, în calitate de manager al grupului trebuie sã le respecte din acest punct de vedere

Volumul vocal trebuie sã varieze de la un moment al discursului la altul; este recomandabil sã se vorbeascã mai tare şi cu mai mult entuziasm la începutul şi la sfârşitul prezentãrii, pentru a sublinia obiectivele şi concluziile. În general volumul sonor trebuie adaptat ambianţei: redus dacã sala este micã şi ridicat dacã sala este mai mare. În orice caz, este bine sã nu daţi impresia de ţipat, imprimã o notã de disperare.

Ritmul vorbirii trebuie sã fie şi el variat pentru a „sparge” monotonia. E bine sã se vorbeascã mai rar când se subliniazã ideile principale, sã se mãreascã ritmul la pasajele de tranziţie şi sã se menţinã alert la pasajele descriptive şi la cele familiare grupului. Este recomandabil sã se evite vorbirea „împiedicatã” (ruperi prea dese de ritm) care afecteazã atât înţelegerea problemei cât şi discursul. Ritmul poate fi corectat prin mişcãri corporale adecvate.

Tonalitatea trebuie sã fie normalã. Ridicarea tonului este recomandabilã pentru a sublinia ideile esenţiale şi pentru „calmarea” unei sãli turbulente. Adesea se poate obţine un efect similar numai prin coborârea bruscã a tonalitãţii. Tonul ascuţit poate fi considerat ca agresiv şi anticipant al unei reacţii de atac.  Este bine sã se evite înghiţirea unor silabe, primele şi ultimele, ale unor cuvinte, deoarece creeazã o impresie de superficialitate şi neglijenţã.

Nonverbalul în relaţiile instrucţionale – interpersonale se referã la modul în care privirea, corpul şi gesturile noastre acompaniazã discursul propriu-zis, fortificând sau reducând efectele lui asupra clasei. În timp ce aspectul verbal şi cel paraverbal, sunt predominant conştiente şi, deci controlabile, cel nonverbal este cu precãdere inconştient, ceea ce face ca posibilitãţile de a-l controla sã fie foarte reduse (dar nu inexistente).

Gesturile, din punct de vedere nonverbal nu au neapãratã valoare în sine, ci doar în combinaţii şi, evident în funcţie de situaţie. De exemplu, o încrucişare a braţelor sau a picioarelor poate indica, pur şi simplu ca este frig în sala de clasã. Chiar dacã aspectul inconştient primeazã, anumite gesturi pot fi exersate, mai ales atunci când exprimã adevãratele noastre intenţii. Astfel, putem face mai mult în direcţia detensionãrii atmosferei, pentru creşterea încrederii reciproce sau a eficacitãţii generale a discursului, prin anumite atitudini şi gesturi corporale. Aici se poate adãuga ca 90 % din opinia care ne-o facem despre altã persoanã, sau pe care acesta şi-o face despre noi înşine (avem în vedere la acest nivel relaţia profesor-elev), se construieşte în primele 50 de secunde ale întâlnirii, timp în care, cu certitudine, nu poate fi realizat un schimb de replici.

Prima impresie se schimbã foarte greu, deci, atenţie cadre didactice la nonverbal…Tot ceea ce înseamnã comunicare instrucţionalã – interpersonalã în clasã se prezintã ca fiind o componentã esenţialã a reuşitei didactice, aflatã în atenţia şi la dispoziţia cadrului didactic. Pentru ca actul comunicaţional să fie eficient avem nevoie de câteva elemente esenţiale:

  • elevii trebuie formaţi şi educaţi în spiritul unei reale culturi a dialogului ; şcoala ar trebui să cultive plăcerea de a comunica din dorinţa de a descoperii împreună cu alţii adevărul lucrurilor  ;
    formarea unei culturi a dialogului înseamnă deschiderea elevului  spre disputa cu ceilalţi, cu convingerea că din această dispută atât el, cât şi ei vor ieşi în câştig – elevul trebuie introdus, prin participare directă, în tainele acelei arte de a purta bine dezbaterile.

În psihologia socială este din ce în ce mai acreditată ideea că o comunicare interindividuală este determinată, înainte de toate, de tipul de relaţie existent între cele două persoane aflate în interacţiune. Plecând de la tipologia atitudinilor interindividuale, Jean-Claude Abric(2002) stabileşte cinci reguli ale unei comunicări eficiente şi de calitate :

  • să asculţi (adică să ţii seama de punctul de vedere al celuilalt) ;
  • să observi (adică să te interesezi de tot ceea ce se petrece în situaţia de comunicare) ;
  • să analizezi (adică să degajezi elementele componente ale câmpului psihologic şi social care îi determină pe indivizi) ;
  • să te exprimi (adică să-ţi spui punctul de vedere în funcţie de interlocutor sau de natura obiectului comunicării) ;
  • să controlezi (adică să urmăreşti calitatea şi pertinenţa mesajului, precum şi procesele care pot perturba transmisia).

Pentru un profesor, respectarea acestui ansamblu de exigenţe ale unei comunicări didactice eficiente înseamnă a dispune de competenţă comunicaţională. În relaţia de comunicare, profesorul trebuie să îşi asume rolul de o asemenea manieră, încât elevul să simtă că se doreşte întâlnirea cu el ca persoană şi ca partener de dialog. Este o situaţie în care el se simte ascultat. A ştii să asculţi este caracteristica fundamentală a unei comunicări ce favorizează exprimarea celuilalt. Absenţa comunicării poate rezulta şi din absenţa ascultării reale a interlocutorului.

Bibliografie:
Abric, J.-CI.,  Psihologia comunicării : teorii şi metode, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
Leroy, G.,  Dialog în educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică.
Sălăvăstru Dorina,  Psihologia educaţiei, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
Tinca Creţu, Comunicare, limbă, limbaj ,  curs de psihologie pentru înv. primar, 2005.

 

prof. Ionela Dobre

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/ionela.dobre1

Articole asemănătoare