Ori de câte ori povestim o întâmplare, facem o compunere. Ori de câte ori spunem cuiva cum arată strada unde locuim, cum funcţionează un aparat, cum îl reparăm, cum se înnoadă un cârlig în undiţă şi chiar cum pregătim o salată bună facem o scurtă compunere. Dacă vi se pare de mirare, întrebaţi-vă ce înţelegem prin cuvântul compunere sau compoziţie. Compunerea nu înseamnă decât „punerea împreună a unor lucruri deosebite, dar care se pot uni într-un singur tot”. Compoziţia este rezultatul. Astfel, o melodie nu este, la urma urmelor, decât o serie de note muzicale, de pauze şi de acorduri combinate în aşa fel încât să sune plăcut.
Când un pictor trage linii şi aplică pe pânză culori, el le combină, ca să iasă tabloul dorit. Şi muzicianul, şi pictorul au alcătuit câte o compoziţie. Una muzicală, cealaltă picturală. Compoziţii întâlnim şi în sculptură, în arhitectură, în urbanistică. Toate pornesc de la o idee de bază, în jurul ei sunt apoi adunate şi îmbinate cu grijă câteva idei ajutătoare, pentru ca la sfârşit, să apară pictura, statuia, clădirea, un centru civic.
În mod asemănător se petrec lucrurile şi atunci când povestim ceva, când facem o descriere sau explicăm cum se rezolvă o problemă. Numai că singurul material pe care-l putem folosi de data aceasta sunt cuvintele, propoziţiile şi frazele, pe care le aşezăm, cu ajutorul regulilor limbii noastre, în jurul ideii de bază alese. Compoziţiilor de acest fel le dăm numele generic de „compunere sau de compoziţie”.
Firesc, ne punem întrebarea: Câte feluri de compuneri există? Cum am arătat mai înainte, o compunere este de multe ori spusă, nu scrisă. Zicem atunci că ea este orală, pe când cealată este scrisă. Compunerea orală se face mult mai uşor decât cea scrisă. În primul rând fiindcă în timpul vorbirii ne corectăm ori de câte ori este nevoie. Dacă, de exemplu, când povestim un film, un roman sau o întâmplare uităm un amănunt de care avem nevoie pentru a continua firul povestirii, n-avem decât să adăugăm: „ A, dar am uitat să vă spun că…” sau „ nu v-am spus că…”. În scris, aşa ceva este aproape cu neputinţă de făcut. În al doilea rând, fiindcă cel care ne ascultă e în faţa noastră şi ne dăm seama privindu-l dacă ne urmăreşte sau nu. Câteodată, când e nedumerit, ne întreabă el însuşi, alteori îşi dă cu părerea zicând: „ e teribil!”, „ce spui?” sau alte vorbe ca acestea care ne încurajează să continuăm. În al treilea rând, fiindcă gândim şi vorbim mult mai repede decât scriem. De aceea, gândurile o iau înaintea aşternerii lor pe hârtie şi ni se pare adesea că ce am gândit am şi scris, dar nu e întotdeauna aşa, lucru uşor de observat când citim ce am compus. Să nu uităm nici că atunci când vorbim nu avem nevoie de ortografie, de punctuaţie, de aşezare în pagină, de început şi de sfârşit de rând.
Cine pregăteşte o compunere, mai ales una scrisă, vrea totuşi să ştie câte feluri de compunere există, care sunt, ce reguli au şi cum poate să le înveţe şi să le stăpânească. Mai des întâlnim povestirea sau naraţiunea şi descrierea. Descrierea este acea îmbinare de fraze şi de propoziţii prin care vrem să facem pe cel ce ne ascultă să-şi îmchipuie cu mintea lui cum arată lucrul despre care îi vorbim: o clădire, o pădure, un lac, un animal, o persoană, o statuie sau altceva. Cu toate că în numele ei intră cuvântul scriere, ea se poate face şi oral. Există şi compuneri prin care vrem să convingem pe cineva de un anumit lucru, de exemplu că Pământul e rotund, că soarele, cât e el de soare are pete, că unele plante de apartament cresc mai bine când li se pune muzică simfonică. Astfel de compuneri se întemeiază pe argumente logice, de aceea le vom numi argumentări. Povestirea sau naraţiunea, descrierea, expunerea şi argumentarea sunt cele patru mari categorii de compuneri şcolare. Ele nu sunt despărţite prin graniţe de netrecut, ba mai mult se „ajută reciproc”. Într-o naraţiune mai lungă, găsim şi părţi descriptive. În nuvele sau în romane, naratorii înfăţişează cu amănunte locul unde se desfăşoară acţiunea, se opresc asupra chipului personajelor, asupra vestimentaţiei, a gesturilor, a felului lor de a vorbi.
Asta nu înseamnă că cele patru tipuri de compunere sunt amestecate alandala, căci ne dăm seama de unde până unde ţine naraţiunea, unde începe şi unde sfârşeşte descrierea. După cum se ştie, o compunere este alcătuită din trei părţi: introducere, cuprins şi încheiere, indiferent dacă este vorba despre o compunere descriptivă, narativă, literară sau ştiinţifică. Introducerea unei compuneri narative prezintă, de obicei, locul şi timpul în care se petrec faptele narate, personajele principale, motivele mai importante care justifică alegerea şi tratarea subiectului. Compunerile descriptive pot indica împrejurarea sau mediul în care se situează obiectul sau fenomenul descris, poziţia lor în rândul fenomenelor asemănătoare, trăsăturile esenţiale. Începutul compunerii urmăreşte, de regulă, captarea atenţiei şi interesul cititorului faţă de cele relatate. Cuprinsul sau tratarea constituie elementul cel mai important al unei compuneri. Dezvoltarea subiectului, atât în cadrul narării unei întâmplări sau al descrierii unui lucru, unei fiinţe, unui fenomen natural social sau psihologic se face după anumite reguli de organizare a conţinutului într-o ordine logică, gradată, atrăgătoare. Încheierea, de regulă, foarte scurtă, exprimă atitudinea şi concluziile autorului faţă de tema abordată.
Tematica orelor de compunere este fixată de programele şcolare şi e cuprinsă în manuale în conformitate cu obiectivele operaţionale sau competenţele specifice disciplinei limba şi literatura română, generate de procesul instructiv-educativ.
Prin intermediul compunerilor se dezvoltă una din laturile esenţiale ale personalităţii omului zilelor noastre, care constă în formarea capacităţii de a-şi alege tipul de mesaj potrivit intenţiilor sale şi de a utiliza diferenţiat resursele lexicale ale limbii.
Toate tipurile de compuneri se impun a fi înţelese ca un exerciţiu şi ca un rezultat al unui proces prin care se formează şi se consolidează atât abilitatea de redactare, cât şi capacitatea de folosire diferenţiată e resurselor limbii române. Varietatea compunerilor trezeşte la elevi sentimentul de putere a cuvintelor în diferite ipostaze: atunci când sunt rostite. Cu ajutorul cuvintelor, elevii descoperă splendoarea de imagini a lumii înconjurătoare. În alcătuirea compunerilor, cuvântul are rolul cărămizii în construirea caselor. Aşa cum o casă nu este rezistentă atunci când cărămida nu este pusă la locul ei, nici compunerea nu poate fi înţeleasă dacă nu sunt folosite cuvintele potrivite.
Bibliografie
Constantin Parfene, Compunerile şcolare, editura Polirom, Bucureşti, 2002