Revendicat din științele exacte, termenul de „reziliență” a fost transplantat şi în alte sfere de interes, devenind sinonim cu abilitatea cuiva de a reveni la normalitate după ce a suferit un şoc (emoţional, economic, medical etc.). În domeniul educațional, care operează cu indivizi de diverse vârste, cu diverse nevoi, dar, mai ales, cu variate formule de gândire, termenul a fost împrumutat cu succes, nuanţându-şi semnificaţiile pentru a oferi o înţelegere corectă a lumii. O definiţie de lucru oferită de Howard & Johnson abordează rezilienţa drept capacitatea sau procesul de adaptare eficientă care, în urma unor experienţe de şoc, ajută individul să continue să îşi urmărească obiectivele.
Interesant este că, de la început, se punctează nota profund adaptativă pe care rezilienţa o conţine, în sensul racordării individului la real, la necesităţile lumii imediate, la o gestiune inteligentă a provocărilor pe care existenţa le integrează. În esenţă, rezilienţa reprezintă capacitatea unui sistem dinamic de a rezista sau de a-şi reveni în urma unor provocări semnificative care îi ameninţă stabilitatea, viabilitatea sau dezvoltarea. Mutând discuţia în context educaţional, putem afirma că rezilienţa acţionează atât activ, cât şi pasiv: activ prin transformarea mediului, astfel încât interacţiunea persoanei cu situaţia de risc să fie diminuată, iar pasiv prin dezvoltarea abilităţii unei persoane de a rezista în faţa unei situaţii traumatice.
Părinții, profesorii, comunitatea și societatea, sunt factori esenţiali pentru a favoriza reziliența la copii. Încă de la naştere, copiii, învață despre încredere şi autonomie. Copilul are încredere în persoana care îl susține necondiționat, îl prețuiește, îl liniștește și îi dă să mănânce atunci când îi este foame, îl îngrijește atunci când este bolnav, speriat sau supărat. Învață în mod progresiv să aibă încredere în propria sa capacitate de a se alimenta , de-a face baie, de-a diminua plânsul și de a-și gestiona mai bine corpul. În cazul în care adultul critică felul în care copilul își rezolvă problemele și nu permite eșecul, departe de a promova reziliența, făcându-l să se rușineze și să înceapă să se îndoiască de capacitatea lui, să-i distrugă auto-stima și să-i distrugă încrederea în sine, în adulţi şi în lumea care-l înconjoară.
Este foarte important să testăm capacitatea de reziliență a elevilor, astfel încât aceștia să reușească să-și depășească problemele şi să aibă o atitudine pozitivă în ciuda unor dificultăţi de comunicare, socio-economice, intelectuale etc. Există o ipoteză prin care ar fi posibil ca elevii să poată pune în practică atitudini reziliente având în vedere faptul că reziliența nu este o capacitate cu care este născut individul, dar care poate fi învăţată în orice moment din viaţă, dacă şi când o vor inspira alte lucruri semnificative, ca să se realizeze. Aplicarea rezilienței în mediul școlar și în comunitate este importantă pentru a obține avantaje, legături sociale pozitive, pentru a reafirma valorile sociale şi a împiedica izolarea care duce la violență și discriminare. Reziliența promovează stimularea de comportamente solidare şi cooperare esențiale pentru o performanţă optimă a comunității.
Câteva caracteristici care ne permit să recunoaștem caracteristicile elevului rezilient sunt: controlul emoţiilor şi impulsurilor, autonomie, simț al umorului, concepţia pozitivă despre sine (stima de sine), empatia, capacitatea de a înţelege şi a analiza situaţiile, competența cognitivă, capacitatea de atenție şi concentrare. Despre condiţiile sociale şi de mediu familial care favorizează posibilitatea de a fi rezilient putem menţiona: siguranța unei iubiri necondiționate, relaţia de acceptare de către un adult important pentru copil( tatăl, mama etc), extinderea de reţele informaționalede suport.
În științele socioumane, în psihologie, dar și în pedagogie, este necesară construirea conceptului operațional de „reziliență optimă” care definește capacitatea actorilor sociali (ai educației) de eliminare a riscului de „abandon social” (cultural, profesional, emoțional, școlar etc.). Funcția sa instrumentală este cea de „adaptare pozitivă” la cerințele mediului social (pedagogic) care solicită controlarea „tacticilor violente de supraviețuire”, susținute/ întreținute/ exprimate prin adversitate psihologică, socioculturală politică/ ideologică, administrativă, birocratică etc. Funcția de adaptare pozitivă presupune elaborarea unor obiective de reziliență centrate pe capacitățile, valorile și atributele actorilor educației, nu pe slăbiciunile sau limitele acestora. Este realizată la nivelul structurii sale instrumentale care asigură corespondența dintre reziliență și putere susținută și probată la nivel de:
a) echilibrare emoțională, socioafectivă;
b) eliberare de sub presiunea situațiilor stresante;
c) depășire a cauzelor și situațiilor nefavorabile care întrețin abandonul fizic sau psihic, socioafectiv sau psihopedagogic etc.
Conceptul pedagogic instrumental/ operațional de reziliență reprezintă capacitatea „actorilor educației” de a înfrunta deficiențele, individuale și colective care apar în condiții critice la nivel de activități și situații pedagogice desfășurate în cadrul unor „procese reziliente”, individuale și colective. În contextul pedagogic specific educației, realizată-dezvoltată la nivel de sistem de învățământ, în special în cadrul organizației școlare și al clasei de elevi, reziliența reprezintă nu numai capacitatea de rezistență la condiții nefavorabile, existente sau apărute la un anumit moment dat, din diferite cauze externe și interne.
Valoarea pedagogică a rezilienței rezultă, în parte, din structurarea noțiunilor de structură şi intervenţie umană, şi a conceptelor de cultură şi auto-învăţare, într-o nouă problematică, pentru a înţelege procesul de învăţământ. Această problematică respinge noțiunea prin care școlile sunt pur și simplu locuride instrucţiuni şi, în acest sens, nu numai că politizează noțiunea de cultură dar semnalizează necesitatea de a analiza cultura din școală în cadrul schimbării acestui „ câmp de luptă” şi contestații. Cunoştinţele din învățământ, valorile şi relaţiile sociale sunt acum amplasate intr-un context de relații antagonice trăite, care trebuie examinate și care sunt conţinute în cadrul culturilor dominante şi subordonate care caracterizează viața in școli. Elementele de rezilienţă devin acum punctul central pentru construcția de seturi diferite de experienţe, în care elevii pot găsi o „voce ” şi pot să menţină şi să extindă dimensiunile pozitive ale propriilor culturi şi a istoriei. În cadrul acestei perspective, în programele de intervenţie, încă din copilărie, este evidenţiată „promovarea factorilor de protecție în dezvoltarea copilului, care sunt contrare programelor tradiţionale, al căror scop este de a reduce sau preveni prezenţa de necazuri şi riscuri”. Putem observa cum e construită în practică, această capacitate pentru a depăşi condiţiile adverse şi de experienţă, şi cum putem ajuta oamenii să-și recapete respectul de sine pentru a-și crea propria lor cale fără repetarea greșelilor pe care le-au făcut trecut.Accentul se pune pe promovarea de factori de protecţie în consolidarea capacităţilor individuale şi de grup, pentru a-şi confrunta şi transforma riscurile si dificultăților care rezultă din sărăcie, oprimare socială, lipsa unei structuri familiale şi altele. Totuşi, aceasta nu înseamnă că proiectele nu mai iau în considerare necesitatea unor schimbări structurale în contextul social și în acțiunile puse în aplicare.
Caracteristicile elevilor rezilienți nu se rezumă la abilitățile cognitive, ci se regăsesc îndeosebi la nivelul abilităților sociale și emoționale, care reprezintă predictori-cheie ai succesului școlar în medii dezavantajate. Dincolo de caracteristicile individuale, factori care țin de școală și comunitate sunt de asemenea importanți în promovarea rezilienței în medii neprivilegiate. Menționăm astfel efectele pe care le poate avea cadrul didactic: abilitățile de reglare emoțională și de rezolvare a problemelor sociale sunt un predictor al succesului elevilor în medii dezavantajate; experiența cadrului didactic și numărul de ani petrecut cu elevii este asociată de asemenea cu succesul elevilor, situația fiind problematică în mare parte a școlilor din medii dezvantajate, care prezintă o mare fluctuație a personalului; așteptările pe care cadrul didactic le are față de realizările elevilor corelează pozitiv cu rezultatele acestora, în majoritatea școlilor din medii cu nivel socio-economic scăzut așteptările fiind însă mici.
„Caracteristicile comunității, cum ar fi instabilitate, impredictibilitate sau deconectare între cultura școlară și cultura comunității sunt factori importanți care duc la reducerea probabilității de apariție a rezilienței.” (ISE, 2018) Crearea și menținerea parteneriatelor școală-familie-comunitate reprezintă o bună cale de încurajare a rezilienței elevilor . Reziliența, axiomatic, se bazează pe o interacțiune între o persoană şi mediul ei nefiind o capacitate absolută sau stabilă, nu are limite și mai mult decât atât, este un proces ce poate dura toată viața. Reziliența poate varia în funcție de timp şi circumstanțe. Acesta este rezultatul unui echilibru între factorii de risc, de protecţie şi factorii de personalitate a fiecărui om. Prin urmare, reziliența are două componente majore: reziliența distructivă şi capacitatea de a reconstrui pe circumstanțe adverse sau factori. Școlile sunt mediile cheie în care elevii pot dezvolta capacități de reziliență prin anumite strategii care promovează factorii interni și externi pentru o dezvoltare de succes a elevilor.
Profesorii trebuie să devină un sprijin emoțional, important pentru elevii lor, ajutându-i să-și dezvolte punctele forte, resursele și învățămintele în fața experiențelor și situațiilor adverse sau traumatice. „Echiparea copiilor cu abilitățile necesare pentru a face față provocărilor diverse cu care se vor confrunta este esențială în contextul în care, din păcate, societatea nu reușește mereu să prevină sau să elimine adversitățile din calea lor. În acest sens se vorbește tot mai mult despre împuternicirea copiilor, astfel încât ei să folosească toate resursele pe care le au la dispoziție (cognitive, sociale și emoționale) pentru a depăși cu succes dificultățile/obstacolele care nu sunt puține, în timp ce își continuă procesul de creștere și dezvoltare din punct de vedere academic, social și emoțional. Forța rezilienței diferă de la o persoană la alta, motiv pentru care Lonczak (2020) consideră că nu oricine are abilitatea de a depăși cu bine un eveniment traumatic. În timp ce unii se adaptează cu succes, alții sunt copleșiți și incapabili să facă față. Lonczak consideră reziliența o adevărată armură emoțională, cu rol de protecție psihologică.” (Mitrofan, 2021)
Referințe
ISE (2018). Împotriva tuturor provocărilor. Un studiu exploratoriu privind reziliența școlară. Analiza fenomenului de reziliență în școlile participante la Campania UNICEF Hai la școală! Online: https://www.ise.ro/wp-content/uploads/2021/05/Impotriva-tuturor-provocarilor.pdf
Mitrofan, L.D. (2021). Rolul școlii în dezvoltarea rezilienței la elevi. Tribuna învățământului, 18-19 (iunie-iulie 2021). Online: https://tribunainvatamantului.ro/rolul-scolii-in-dezvoltarea-rezilientei-la-elevi/
Russu (Costișor) Mihaela-Maria. Reziliența școlară. Online: https://ro.scribd.com/document/397803843/Rezilienta-scolara