Intrarea în școală marchează sfârșitul micii copilării și debutul unei etape în care universul copilului se extinde dincolo de brațele părinților. Dacă până la 6 ani familia era principala sursă de validare, odată cu prima zi de școală, clasa de elevi devine scena principală pe care se joacă piesa integrării sociale. Astfel, relațiile stabilite în cadrul clasei de elevi reprezintă unul dintre cei mai importanți piloni ai dezvoltării sociale la vârsta școlară mică (6-10/11 ani).
De la „eu” la „noi”: tranziția socială
La vârsta școlară mică (6-10/11 ani), copilul traversează o schimbare de paradigmă cognitivă și emoțională. Jean Piaget descria această etapă ca fiind cea a operațiilor concrete, unde egocentrismul specific preșcolarului începe să pălească. În acest context, relațiile din clasă nu sunt doar simple interacțiuni, ci mecanisme prin care elevul învață și înțelege că și ceilalți au sentimente, opinii și nevoi diferite. De asemenea, copilul înțelege că trebuie să coopereze cu ceilalți colegi la proiecte colective, dar cel mai important lucru, este conștientizarea faptului că succesul altuia nu înseamnă neapărat eșecul personal.
Conform piramidei lui Maslow, nevoia de apartenență este crucială pentru echilibrul psihic. Trecerea de la „Eu” la „Noi” reduce anxietatea de separare. Când un copil se simte parte dintr-un colectiv unit, școala încetează să mai fie un loc străin și devine „teritoriul nostru”. Această siguranță este cheia de succes pentru performanța academică: un creier stresat de izolare nu poate învăța eficient.
Formarea „conștiinței de grup”
Spre deosebire de familie, unde copilul este adesea centrul atenției, în clasă el devine un membru cu drepturi și obligații egale. Apare sentimentul de apartenență la o entitate colectivă. Elevul nu mai spune doar „eu am câștigat”, ci începe să spună „clasa noastră a câștigat concursul”. Această identificare cu grupul este prima formă de civism și loialitate socială. Interacțiunea cu colegii funcționează ca un mecanism de autoreglare. Dacă un copil încearcă să domine grupul, reacția de respingere a celorlalți îl forțează să își reevalueze comportamentul. Astfel, „Noi” devine un set de limite sănătoase care modelează caracterul individului.
Rolul învățătorului în stabilirea relațiilor sociale este unul complex, acesta acționând ca un „proiectant social” care proiectează și întreține climatul afectiv al clasei. La vârsta școlară mică, învățătorul este principala figură de referință, iar comportamentul său devine un șablon pe care elevii îl copiază inconștient. Pentru întărirea relațiilor sociale în clasa de elevi, învățătorul folosește activități de coeziune precum întâlnirea de dimineață, cutia cu aprecieri, etc., jocuri de coeziune: Ghemul de ață, Bingo social, Spune ceva frumos despre colegul tău, etc., dar cel mai important lucru îl reprezintă lucrările colective, munca în echipă în care fiecare școlar învață să coopereze cu ceilalți dar și să asculte alte opinii și păreri. O altă metodă de întărire a relațiilor o reprezintă jocurile de rol, fiind foarte îndrăgite de copii.
Privind retrospectiv asupra dinamicii dintre „Eu” și „Noi”, putem extrage trei concluzii fundamentale:
- Relația ca motor al învățării: Un copil care se simte acceptat, valorizat și în siguranță din punct de vedere social va avea disponibilitatea cognitivă de a învăța. Fără un climat relațional sănătos, performanța academică rămâne fragilă.
- Învățătorul ca arhitect de destine: Rolul cadrului didactic transcede predarea materiei; el este cel care „acordează” instrumentele sociale ale elevilor săi. Prin activități practice bine alese, el transformă conflictele în lecții și izolarea în apartenență.
- Competențele sociale – un pașaport pentru viitor: Abilitatea de a coopera, de a negocia și de a manifesta empatie, dobândită acum, în băncile școlii primare, constituie baza inteligenței sociale a adultului de mâine.
În final, succesul procesului educațional la vârsta școlară mică se măsoară nu doar prin notele din catalog, ci mai ales prin calitatea legăturilor umane care rămân. O clasă de elevi închegată este cea în care fiecare copil a învățat că, deși este un „Eu” unic și valoros, puterea lui reală crește atunci când devine parte dintr-un „Noi” solidar.
Bibliografie
Băban, A. (coord.) (2001). Consiliere educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere. Cluj-Napoca: Editura ASCR
Iucu, R. B. (2006). Managementul clasei de elevi. Strategii de intervenție psihopedagogică. Iași: Editura Polirom
Piaget, J. (1980). Judecata morală la copil. București: Editura Didactică și Pedagogică.