De-a lungul timpului, numeroși oameni de știință, fie ei români sau străini, au dezbătut, în cadrul lucrărilor lor, relația ce se stabilește între joc și învățare atunci când ființă umană, prin intermediul celui dintâi concept menționat – jocul, acumulează anumite cunoștințe, dar și anumite priceperi și deprinderi; aceștia oferind informații relevante cu privire la rolul jocului în procesul cunoașterii, la importanța sa în achiziția de informații. Studiile recente au demonstrat, fără doar și poate, că prin intermediul jocului copilul asimilează mai ușor și mai rapid anumite informații, informații ce înlesnesc dobândirea anumitor abilități și priceperi. Aceste studii au condus la „o revoluție în activitatea de la clasă și s-au materializat prin individualizarea unei noi forme de învățare: învățarea prin joc” (Stan, 2016, p. 102).
Pentru a putea înțelege, cu exactitate, această nouă formă de învățare, învățarea prin joc, trebuie să înțelegem mai întâi ce este învățarea în general, ce presupune aceasta și cum poate fi ea stimulată. Pornim, așadar, în evocarea relației joc-învățare, de la definirea conceptului de învățare, de la prezentarea semnificațiilor sale, de la modul în care este aceasta înțeleasă în literatura de specialitate.
Învățarea a cunoscut de-a lungul anilor, asemenea jocului, numeroase accepții, numeroase semnificații, unele mai întâlnite decât altele, însă, cea mai cuprinzătoare, care face trimitere la învățarea umană așa cum este ea înțeleasă în general, este cea de „fenomen deosebit de complex, a cărui natură este azi explicată cu mijloacele integrate ale diferitelor domenii științifice, dar și chestionată permanent, date fiind transformările umane și societale majore care solicită noi forme de cunoaștere” (Albulescu & Catalano, 2020, p. 311). Deducem, din această accepțiune, faptul că învățarea este ancorată, în permanență, atât la prezent, cât și la viitor; întrucât are drept scop însușirea unor informații ce sunt necesare nu doar în momentul procesului de asimilare, ci și ulterior, în momentul integrării individului în societate.
Învățarea a cunoscut, bineînțeles, pe lângă definiția menționată anterior, și alte semnificații; conceptul fiind explicat atât într-un sens larg, cuprinzător, cât și într-un sens restrâns, intim. În sens larg, învățarea este înțeleasă drept „o schimbare (relativ) stabilă în comportamentul sau potențialul comportamental al unui organism, obținută prin integrarea experienței trăite ca urmare a interacțiunii (spontane sau sistematice) cu mediul” (Albulescu & Catalano, 2020, p. 312); în timp ce, în sens restrâns, este definită drept „un efort continuu de adaptare umană desfășurat pe parcursul întregii existențe individuale” (Albulescu & Catalano, 2020, p. 312). Observăm, așadar, că învățarea presupune, printre altele, și adaptarea la mediul înconjurător; sprijinind o mai ușoară integrare a individului în societate. Individul capătă, în urma procesului de învățare, care este un proces permanent, neîntrerupt, toate atributele necesare acomodării la viața de zi cu zi.
În ceea ce privește învățarea școlară, aceasta este înțeleasă drept „procesul de achiziție mnezică (…), de asimilare activă și sistematică de cunoștințe, de formare de abilități, atitudini, valori, competențe necesare dezvoltării continue a personalității și manifestări personale funcționale în diferite contexte educaționale, profesionale și de viață” (Albulescu & Catalano, 2020, p. 314). Altfel spus, învățarea, atunci când se realizează într-un cadru organizat, mai exact în școală, „ia forma unui sistem de activități intelectuale și fizice cu caracter finalist, care se realizează sub medierea profesorului, presupune structuri și relaționări formalizate și este supusă evaluării interne și externe” (Albulescu & Catalano, 2020, p. 314). Reținem faptul că învățarea școlară, spre deosebire de învățarea ce se realizează în afara școlii, include, nu doar un cadru special amenajat în acest sens, o sală de clasă, ci și un mediator al procesului, un profesor, care să urmărească și să înlesnească atingerea unor obiective clare, precise, stabilite în prealabil. Învățarea atrage după sine și un proces de evaluare, de verificare a cunoștințelor asimilate; putându-se astfel interveni, atunci când nu sunt atinse obiectivele, asupra sa.
Înainte de a dezvolta relația joc-învățare, este bine să amintim că jocul este o activitate ce survine înaintea învățării propriu-zise; întrucât „învățarea nu apare direct și în mod spontan din joc, ci este introdusă în mod special de cadrul didactic ca o nouă treaptă în evoluția activității infantile” (Romanescu, 2017, p. 14).
Făcând trecerea către importanța jocului în procesul de învățare, trebuie specificat că jocul a fost introdus în demersul didactic din dorința evidentă de a moderniza sistemul de învățământ, un sistem demodat, sufocat, până în momentul respectiv, de folosirea unor metode tradiționale, ineficiente, anoste, neancorate la societatea actuală și neatractive pentru școlari. Introducerea jocului în învățământ a reprezentat un moment de anvergură, decisiv în modernizarea sistemului; conferindu-i acestuia valențe atractive, interactive, capabile să se plieze pe nevoile și cerințele educabililor.
În ceea ce privește integrarea jocului, mai exact a jocului didactic, în ciclul primar, aceasta a survenit ca un deziderat al cadrelor didactice, ca o necesitate în vederea realizării unor activități didactice eficiente. Copilul mic, după cum afirmă și Liliana Stan, „funcționează intelectual mult mai bine într-un context dominat de comportamente ludice, care răspund orientării înnăscute către joc și care îi produc plăcere” (Stan, 2016, p. 102). Sesizăm, așadar, faptul că ființa umană este înclinată, încă de la naștere, către joc, către acele activități ce îi satisfac nevoile imediate, provocându-i totodată plăcere; iar folosirea, în sistemul de învățământ, a oricărui tip de joc și cu precădere a celui didactic reprezintă una dintre modalitățile ingenioase de a produce o mai ușoară asimilare de informații. Jocul, atunci când este folosit în activitățile didactice, „devine un mijloc eficient de dezvoltare intelectuală, permițând elaborarea de structuri tot mai complexe și echilibrate” (Stan, 2016, p. 102). Acesta poate fi folosit atât în procesul de însușire a unor noi cunoștințe, de fixare a acestora, cât și în formarea unor priceperi și deprinderi.
Atunci când vorbim de școlarii mici și de modul în care se raportează ei la joc, trebuie să înțelegem că pentru aceștia jocul reprezintă o activitate dominantă, firească; iar, prin introducerea jocului în procesul de învățare, cresc șansele de a acumula mult mai ușor informațiile ce le sunt necesare. În momentul introducerii jocului în demersul didactic, copiii devin mult mai receptivi, mult mai interesați de ceea ce au de făcut, întrucât maniera în care se desfășoară procesul în sine le este una familiară, pliindu-se exemplar pe interesele lor de cunoaștere. Folosirea jocului în activitatea didactică provoacă, în rândul elevilor, o stare de acalmie, de confort fizic și psihic; aspect ce reiese din atitudinea lor față de învățarea prin joc. După ce ascultă care sunt regulile jocului și își dau seama ce au de făcut, elevii își însușesc subit „o așa-numită stare ludică: își asumă provocarea dată de sarcina de joc, se implică fără că educatorul să insiste, oferă răspunsuri inedite și își permit să greșească, își încearcă puterile și se compară cu ceilalți, acționează ca membri de echipa și demonstrează altruism și simț al apartenenței la grup” (Albulescu & Catalano, 2018, p. 122).
Folosind jocul în procesul instructiv-educativ, reunind „utilul cu plăcutul, activitatea didactică devine mai atractiva și se pliază pe trebuințele și pe interesele copilului” (Stan, 2016, p. 102). În învățământul primar, jocul didactic poate fi utilizat în cadrul tuturor disciplinelor școlare, în orice moment al lecției, întrucât „elementele ludice stimulează creativitatea, libertatea de gândire și acțiune a copiilor, dezvoltă inițiativa, curajul, voința, perseverența, combativitatea, corectitudinea, disciplina, spiritul de cooperare, comportamentul civilizat” (Stan, 2016, p. 102).
Bibliografie
1. Albulescu, I., & Catalano, H. (2018). Pedagogia jocului și a activităților ludice. București: Editura Didactică și Pedagogică.
2. Albulescu, I., & Catalano, H. (2020). Sinteze de pedagogie generală. București: Didactica Publishing House.
3. Cosmovici, A., & Iacob, L. (1999). Psihologie școlară. Iași: Polirom.
4. Dumitrana, M. (2020). Managementul clasei: mediul educațional și mediul de învățare, vol. II. Craiova: Sitech.
5. Romanescu, C. (2017). Jocul didactic în învățământul primar. Bacău: Rovimed Publishers.
6. Stan, L. (2016). Dezvoltarea copilului și educația timpurie. Iași: Polirom.
7. Stan, L. (2016). Educația timpurie – Probleme și soluții. Iași: Polirom.