Matei Călinescu a fost un critic și teoretician literar român, profesor de literatură comparata la Indiana University din Bloomington. A fost declarat profesor emerit al acestei universități, unde a condus si un centru de Studii Românesti, singurul din Statele Unite, primind mulți doctoranzi din tară, care au devenit ulterior profesori la mai multe catedre de Literatura Comparată din Statele Unite ale Americii.
După cum mărturisește Matei Călinescu, cartea a fost scrisă în acele patruzeci de zile care au urmat morții lui M, tatăl acoperind perioada de doliu prin transcrierea unor fragmente din jurnalele ținute până atunci. E un act de (re)compunere a portretului fiului său din nevoia de a înțelege. O înțelegere a autiștilor în general, a fiului în special, dar și înțelegerea de sine prin raportare la tot ce a însemnat existența lui M. Nu în ultimul rând, această înțelegere devine o formă aparte de lectură a lumii care va influența și cărțile scrise de Matei Călinescu.
Asa cum însusi autorul mărturisește în “Cuvânt înainte”, “Am scris aceasta carte pentru mine – ca un soi de exercițiu spiritual -, dar sper ca ea ar putea fi de folos si altora”. Pe parcursul întregii cărți, tatăl analizează evoluția fiului său, atât în raporturile cu familia cât și cu ceilalți: colegi, alți copii cu autism, medici, cunoscuți.
Totodată, într-un interviu acordat lui Ovidiu Şimonca, în “Observator cultural”, în 2005, afirmă despre Portretul lui M că fost scrisă “în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui. În cea de-a patruzecea zi m-am simţit împăcat cu durerea mea, înseninat în tristeţe. E o carte de doliu, de reflecţie asupra morţii cuiva apropiat, foarte fragil, handicapat, dar iubit. E o evocare a 25 de ani de viaţă cu acest copil, cu acest adolescent, cu acest tînăr, care a avut o soarta dramatică.”
Unul dintre scopurile mărturiste ale cărții, este de a salva amintirile care urmau „să se risipească în târziul cețos al memoriei”. Portretul începe cu câteva însemnări dintr-un jurnal ținut de Călinescu, acestea datând din ziua nașterii lui Matthew: „M e un copil dorit, iubit” , Matthew însemnând în ebraică „dar de la Dumnezeu”.
Inteligența precoce a lui M se transformă, după aflarea diagnosticului de Asperger, o formă mai blândă de autism, în „fantasma unei duble cvasisinucideri, a unei ieșiri definitive din lume, […] a rușinii de a avea, târziu în viață, un copil handicapat” , un copil bolnav fiind marginalizat.
Ca un mod de acceptare al durerii, Matei Călinescu își imaginează la două zile după moartea lui M un dialog: „Moartea ta e o mare tragedie pentru noi”, răspunsul fiului său fiind: „Orice moarte e o mare tragedie” , copilul considerând moartea ca pe ceva despre care nu merită să vorbești prea mult, un adevăr înspăimântător, dar cunoscut de dinainte.
Cititorul este martorul purificării spirituale, prin această grea suferință,a lui Matei Călinescu, părtaș la un amestec de durere, tristețe, liniște și acceptare. Purificarea vine scriind, evenimentele se așază de la sfârșit la început. Post-scriptum, capitolul scris la un an după moartea lui Matthew aduce o nouă doză de acceptare, dispariția preconcepțiilor, proiecțiilor false și așteptărilor: „Probabil că el a fost primul care și-a dat seama că noi doi aparțineam unor specii diferite, că o comunicare reală, profundă între noi […] era exclusă”.
Cartea surprinde momente existențiale și reflecțiile care le însoțesc. Încercările, provocările la care este supusă familia lui M sunt dense și diverse. Familia încearcă să înțeleagă și să ajute corpul adolescentului, și mai tărziu al tânărului, ce adăpostește un copil pentru care lumea se dezvăluie într-o manieră total diferită. Viața alături de M este o continuă provocare, o lecție continuă din care toată lumea trebuie să învețe, să depășească tot soiul de dificultăți: înțelegerea diferenței, raportarea la „normalitate”, dizolvarea depresiei întinse pe ani, lupta cu proporțiile pe care mintea le dă unor evenimente, frustrarea provocată de nepriceperea, de neînțelegerea unor comportamente, pierderea reperelor care despart binele de rău, lupta cu tentația de a pune întrebări și de a căuta răspunsuri după o anumită logică ce se dovedește inadecvată, urmărirea cauzelor și a efectelor, problema identității, a perceperii viitorului, a memoriei, dar mai ales învățarea calmului și a răbdării.
Toate complicațiile pe care le-a iscat timp de 26 de ani mintea extraordinară a fiului său se transformă într-un dar grație căruia tatăl-scriitor privește întreaga viață, inclusiv actul lecturii și al scrierii dintr-un alt unghi.
În toată această luptă, legătura cu posibilul este esențială și ea este asigurată și de scrierea jurnalului, dar mai ales de iubire, singurul „instrument” de cunoaștere care se dovedește viabil, constructiv pentru toți, mai ales că, uneori, analiza devine chiar o formă de cruzime. Lupta e câștigată atunci când Matei Călinescu înțelege că inteligența și conștiința n-au nicio valoare dincolo de iubire, iar dialogul nu poate fi decât unul afectiv, de altfel băiatul comunică mai bine cu mama, Uca, cea care îl cunoaște sufletește poate cel mai bine.
Tatăl vede ce nu ar fi putut zări în lipsa bolii copilului, chiar felul în care percepe lectura și relectura este influențat de această experiență intimă și dureroasă, așa cum se poate vedea în cărțile de teorie literară pe care le-a scris. Matei Călinescu înțelege mai ales că există un alt fel de fericire care nu are legătură cu normele. O fericire simplă, discretă, dincolo de lume, de întrebări, de îndoieli, legată în mare parte de singurătate, care și ea capătă alt chip.
Așadar, conținutul cărtii, din perspectiva tatălui, se mişca între un trecut lipsit de griji- cu o carieră universitără- un altul întunecat de progresia bolii lui M şi un prezent îndoliat, urmând dispariţiei sale. Perspectiva se modifica neîncetat,vechile îndoieli și semne de întrebare alternând cu adevărurile dureroase obţinute pe parcurs.
În Postscriptum, cazul bolilor lui Matthew – sindromul Asperger și epilepsia, par a fi acceptate și înțelese, iar părintele îndurerat nu mai împărtăşeşte nicio speranţă în legătură cu destinul lui. Din fiul pierdut pentru totdeauna rămâne, rămân amintirile pe care tatăl le explorează cu gingăşie şi infinită dragoste, cu ezitări asupra semnificaţiei unor episoade, dar şi cu tot mai bine reliefate linii portretistice. Fragmentele pe care le parcurgem devin nişte ferestre spre trecutul lui M, deschise de un om ce ilustrează, el însuşi, tipul autismului în sens lărgit, autismul social, având în vedere că este un exilat care scrie acest jurnal intim în limba „uitata și regăsită, pe care M nu o cunoștea”, tipul introvertit, mai distant în relațiile cu semenii, solitar prin excelență.
Singurătatea esenţială a scriitorului şi singurătatea autistă a fiului său vor fuziona impresionant şi, da, minunat, într-o definiţie de o frumuseţe dureroasă: „Mintea lui era esenţialmente solitară. Mi-o reprezint asemenea unui cer mental pur, de un albastru transparent, aşa cum este cerul de vară târzie, nestrăbătut de norii reveriilor, nostalgiilor, amintirilor, proiectelor, nici măcar de cei ai speranţelor”.
O dimensiune aparte este dată cărții de strânsa prietenie a lui M cu Phil, diagnosticat și el cu Asperger, care își dedică timpul pentru a-l ajuta. Prietenia lor poate fi observată și din punct de vedere medical, ca un studiu de caz asupra relațiilor care se dezvoltă între autiști. Phil, din mentorul și meditatorul lui M la matematică și la fizică, devine discipolul lui, Matthew exercitând o puternică influență asupra comportamentului și psihicului prietenului său, fascinându-l prin bunătatea și angelicul ființei sale.
Cartea e și un jurnal medical, ținut cu mare acuratețe de tată, care dorește să fie la curent cu ultimele descoperiri, studii, cercetări din domeniul care-l interesează, unele scrise chiar de persoane diagnosticate cu această tulburare. În special, Nobody Nowhere, de Donna Williams, reușește să-l introducă pe Matei Călinescu în universul autist, fascinând și, pe alocuri, răspunzând unor întrebări care păreau fără răspuns. Până la final, autismul rămâne însă necunoscut, misterios și complex, cu ciudata lume pe care o dezvoltă.
Cartea reunește informații prețioase despre autism, Asperger, studii, filme legate de tulburare, aspectele sociale pe care le implică, cum ar fi dificultatea celor afectați de această dizabilitate și a familiilor lor de a se integra în anumite cercuri. Apariția unei noi complicații, epilepsia, la unii pacienți printre care și M, aduce noi griji și semne de întrebare: „Deodată, a început să tremure, să clănțănească din dinți, cu trupul străbătut de convulsii din ce în ce mai puternice, ca niște valuri furioase […]” Crizele foarte dese îi provoacă leziuni și îi slăbesc organismul, M fiind tot mai des spitalizat.
În ultimele pagini ale cărții, Matei Călinescu ia în considerare ideea conform căreia Matthew își presimțea dispariția, acesta refuzând să mai audă cuvântul „moarte”. Deși știa că viitorul oricărei persoane implică moartea, lui M îi era frică de un viitor în care ar fi putut să rămână singur, fără părinții lui. Refuzul lui de a-și proiecta viața în singurătate era dublat de calmul și seninătatea care îi prevesteau iminenta dispariție, având certitudinea că avea să meargă în cer.
Meditaţia asupra bolii este una foarte importantă. E, în acelaşi timp, o meditaţie asupra aşa-zisei normalităţi. Noi sîntem un amestec de boala şi de sănătate. Sîntem bolnavi multiplu şi normali multiplu. Fiecare dintre conceptele de boala sînt statistice şi deci ficţionale. Portretul lui M n-am vrut să-l public, dar apoi mi-am dat seamă ca paginile mele ar putea să fie de ajutor unor părinţi cu probleme similare sau unor oameni care au pierdut pe cineva drag. Am primit multe mesaje pe Internet de la cititori. E o carte care m-a ajutat pe mine, dar s-a dovedit ca poate ajută şi pe alţii. Orice carte care îşi merită numele este un mod de înţelegere. Dacă nu te ajută să înţelegi un anumit lucru, ea nu e bună, nu-şi are rostul său. O carte nu e nici informaţie, nici desfătare pură, te ajută să înţelegi o realitate, poate stranie. Lectura are totdeauna un aspect cognitive.
Tonul lipsit de patetism, de lamentații, face ca deznădejdea înnebunitoare și speranțele răvășite să își strângă marginile și să se topească în tandrețea iubirii, făcând din Portretul lui M o carte unică, o confesiune amplă, împărtășire a unei experiențe existențiale pline de emoții delicate, un exercițiu spiritual îndreptat spre înseninarea din mijlocul tristeții. O carte de o frumusețe copleșitoare.
El, de altfel, a vorbit la noi, cred că pentru prima oară, despre conceptul de relectură, care în anumite situaţii se dovedeşte mult mai importantă decât prima citire. Lectura ne îmbată, dar relectura ne întemeiază. Un autor, dacă nu este recitit, poate să lase impresia că nu a fost citit niciodată. Matei Călinescu, cu fineţe, detaşare, dar în acelaşi timp şi cu o generoasă implicare, reprezintă un model de cărturar neucis de erudiţie. Inima vie din el nu a fost sufocată de carcasa bibliotecilor străbătute. Dovadă sunt cele două titluri amintite, unul la început de carieră, altul spre sfârşit. Cărţile sale nu sunt doar bunuri estetice, ci au şi o dimensiune formativă.
Aşadar, a (re)citi… Iată cîteva definiţii: „Încărcătura termenului (re)lectură e structurală şi desemnează un tip de atenţie care poate fi exercitată chiar şi de la prima lectură”. Mai exact: „un proces cu o finalitate structurală, reflexivă, auto-reflexivă; un mod al atenţiei care presupune încetinirea lecturii, cîntărirea critică a detaliilor, un anumit profesionalism al lecturii”. Definiţii, ca să zic aşa, de început de carte, supuse însă unei permanente nuanţări, punînd în discuţie condiţia (re)cititorului care doreşte să mute cît mai departe graniţa dintre întîmplare şi sens programat (în condiţiile în care întîmplarea devine ea însăşi purtătoare de sens) şi care se mişcă într-un spaţiu, intra- şi inter-textual, extrem de fragil şi de cuprinzător, situat dincolo de orice cronologie şi, de aceea, mitic.
Asadar, pentru Matei Călinescu, (re)lectura ar putea fi definită ca „o încercare de a exorciza întîmplarea din lectură şi, desigur, plăcerea care rezultă cînd această încercare pare încununată de succes”. Altă dată: citirea şi (re)citirea ca „plimbări prin păduri textuale, excursii de plăcere, hoinăreli sau pelerinaje”.
Bibliografie
1. Calinescu, Matei – “ Portretul lui M”, Bucuresti, Humanitas, 2016;
2. https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/repere-din-viata-si-opera-lui-matei-calinescu69111.htmlRepere%20din%20via%C5%A3a%20%C5%9Fi%20opera%20lui%20Matei%20C%C4%83linescu
3. https://revistaechinox.ro/2017/03/portretul-lui-m/
4. https://www.observatorcultural.ro/articol/nu-avem-nevoie-de-idoli-si-de-mituri-interviu-cu-matei-calinescu-2/
5. http://www.contrafort.md/old/2003/105-106/561.html