Transformarea peisajului educațional prin integrarea tehnologiilor digitale constituie una dintre cele mai semnificative provocări ale sistemelor de învățământ contemporane. De la primele forme de învățare la distanță până la conceptualizarea învățării ubicue, evoluția tehnologică a determinat nu doar diversificarea modalităților de acces la conținutul educațional, ci și reconfigurarea fundamentală a proceselor de predare-învățare.
În contextul în care elevii actuali manifestă caracteristici comportamentale și cognitive distincte, generate de expunerea constantă la mediul digital, se impune o analiză sistematică a tipurilor emergente de învățare și a competențelor digitale necesare pentru optimizarea actului educativ. Această abordare presupune o înțelegere aprofundată a modalităților prin care tehnologiile digitale pot facilita trecerea de la paradigmele tradiționale de predare către metode interactive, collaborative și adaptive, capabile să răspundă nevoilor unei generații de nativi digitali.
1. Noi tipuri de învățare în era tehnologiilor digitale
De la învățarea la distanță s-a trecut la învățarea electronică, apoi la cea mobilă, iar noua tendință este ca ea să fie ubicuă (ceea ce înseamnă omniprezentă). În mediul online, nivelul de implicare a elevilor poate fi variat: de la acțiuni de învățare pasivă (prin urmărirea unor prezentări sau explicații), la acțiuni de învățare activă (prin lucrul cu informații sau conținuturi furnizate), la acțiuni de învățare constructivă (prin simulări și elaborări de conținuturi), la acțiuni de învățare interactivă (prin contribuția în grup la rezolvarea unor sarcini), așa cum arătau Chi și alți autori (2018).
Tehnologiile digitale se referă la: instruirea asistată de calculator, folosirea internetului, a telefoanelor inteligente, a tablelor interactive, lucrul în clase virtuale, schimbul de materiale multimedia, colaborarea online, comunicarea prin e-mailuri, forumuri de discuții, folosirea unor software-uri sau a unor aplicații, iar învățarea digitală este o competență care include (JISC, 2015, apud Ceobanu, 2020):
- capacitatea de a participa şi de a beneficia de oportunităţi de învăţare digitală;
- identificarea şi utilizarea resurselor de învăţare digitale;
- participarea la comunicarea educațională prin intermediul platformelor digitale;
- utilizarea de aplicații şi servicii de învățare (personale sau organizaționale);
- folosirea instrumentelor digitale pentru a organiza, a planifica şi a reflecta asupra învățării;
- înregistrarea unor evenimente/date de învăţare, care pot fi utile pentru autoanaliză, reflecţie şi prezentarea realizărilor;
- monitorizarea progresului propriu, participarea la evaluarea digitală, primirea de feedback digital;
- capacitatea de a gestiona timpul şi sarcinile proprii, de focalizare a atenţiei şi de dezvoltare a motivaţiei de a învăţa în contexte digitale;
- înţelegerea oportunităţilor şi provocărilor implicate de învăţarea online, ca înţelegere a nevoilor şi preferinţelor proprii (modalităţi şi instrumente de acces online, preferinţe media, platforme pentru învăţare, metode potrivite).
Ca forme de învățare, după timpul și spațiul accesării tehnologiilor digitale, învățarea poate fi sincronă sau asincronă.
Cea sincronă se desfășoară în cadrul unei săli de clase virtuale, prin conferințe audio-video, în care profesorul și elevii se întâlnesc și acționează ca și cum s-ar afla fizic în același loc, iar cea asincronă permite elevilor să acceseze mediile de instruire în momente alese de ei, în mod independent de ceilalți participanți. De asemenea, profesorii oferă îndrumare și feedback, în timpul stabilit de ei.
Trecerea de la formal la informal în învățare este un aspect notabil: ”invazia de social media și gama largă de aplicații digitale stimulează comunicarea interpersonală și favorizează inserția informalului în cadrul activităților formative, fiind o provocare pentru profesori să proiecteze contexte educaționale care pot profita de avantajele acestor instrumente tehnologice.”(Apostolache, 2022, p. 124).
Menționez că întotdeauna se recomandă alternarea predării-învățării sincronă cu cea asincronă, astfel încât un elev să nu fie nevoit să petreacă foarte mult timp conectat în fața dispozitivelor.
create.kahoot.it/story/363049cf-a127-4f46-b0e7-f01f38333a04
Ca tipuri de învățare, noile tehnologii digitale au condus la dezvoltarea învățării adaptive, învățării autoreglate, învățării colaborative, pe care le vom prezenta în continuare. Ele se află în strânsă legătură cu competențele digitale ale profesorilor, referitoare la promovarea diverselor tipuri de învățare și sunt axate pe competența 2 a DigCompEdu: comunicare, in conținuturi și colaborarea prin intermediul tehnologiilor digitale, dar și la gestionarea identității digitale (Punie, 2017).
În 2007, Paloș considera că implementarea în clasă a învățării colaborative necesită următorii pași:
1. Formularea întrebărilor astfel încât să se constituie baza pentru discuții;
2. Identificarea obiectivelor pentru fiecare sarcină de grup, în vederea orientării elevilor;
3. Comunicarea clară către elevi a așteptărilor;
4. Stabilirea criteriilor de performanță care vor fi folosite la evaluare;
5. Reflecția finală asupra muncii de grup, pentru a aduce unele reglaje.
Când elevii lucrează împreună în grupuri colaborative, își pot adresa reciproc întrebări, pot împărtăși idei și pot oferi feedback pentru a-și direcționa propria învățare.
Exemplele de echipe de învățare colaborativă includ: a) Grupurile de studiu; b) Grupurile de proiect; c) Grupurile de rezolvare a problemelor sau a unor puzzle-uri, rebusuri educative; d) Grupurile de scriere; e) Grupurile de discuții; f) Grupurile de dezbateri sau cercurile socratice; g) Grupurile de editare de la egal la egal; h) Grupurile de jocuri de rol.
Importanța învățării colaborative constă în capacitatea ei de a încuraja gândirea la nivel superior, de a crește retenția și de a dezvolta abilitățile interpersonale prin faptul că perspectivele comune și eforturile colective de rezolvare a problemelor sunt foarte productive
canva.com/design/DAGea3HUdYw/t2sk0iNmRRBvqDBKl3DaMw/view?utm_source=digitaledu_ro
2. Caracteristicile generațiilor actuale de elevi. Cum se schimbă învățarea cu ajutorul tehnologiei?
În cazul învățării cu tehnologii digitale este necesară abordarea inovativă a tehnologiilor digitale, în scopul realizării unor achiziții de calitate, prin schimbări de ordin declarativ, procedural și acțional, determinate la nivelul elevilor.
Concret, cei care învață nu mai au răbdare să citească instrucțiunile și sunt centrați pe explorare și pe experimentare directă. Din punct de vedere al activismului, elevii folosesc artefactele digitale, dar evită raționamentele logice și se mulțumesc cu ceea ce obțin pe moment. Din punct de vedere motivațional, se ajunge la o limitare la o învățare de suprafață, în care nivelul să fie minim acceptabil, iar, din punct de vedere cognitiv, apar unele distorsiuni, tocmai din interferențele și transferurile pripite între elementele anterior deținute și cele noi.
Metodele de învățare adecvate utilizării tehnologiilor digitale sunt foarte variate: metoda proiectelor, care se asociază cu amplificarea motivației și a satisfacției pe care o resimt participanții, metoda exercițiului, metoda celor 6 pași, metoda jocului, reflecţia, conceptualizarea în trepte, dezbaterea, formularea unor judecăți şi raţionamente, rezolvarea unor situații prin luarea celor mai bune decizii, aplicarea unor valorizări/ autoevaluări, utilizarea organizatorilor grafici în structurarea cunoașterii, realizarea unor lucrări aplicative/produse, prin sesiuni de instructaj și tutoriat.
Ca mijloace, pe lângă utilizarea calculatorului, sunt utile și alte resurse de tipul manualului digital, software-ului educațional, e-mailului, forumului de discuții, chat-ului, video-conferinței, wiki-urilor (aplicații în care se adaugă și se completează conținut, care este unit, pentru o împărtășire rapidă), blogului; rețelei sociale, fluxului de știri/informații/anunțuri, serviciului pentru partajarea conținutului grafic/audio/video sau pentru încărcarea unor prezentări.
Astfel, pentru profesor, valorificarea resurselor web în contexte didactice înseamnă: reconstruiri ale curriculumului, în manieră interdisciplinară sau chiar transdisciplinară, acordare de sprijin pentru învăţarea individualizată sau colaborativă, managementul unor proiecte/investigații, acțiuni de informare și documentare, derularea unor dezbateri, conceperea unor produse de marketing educațional, monitorizarea progresului elevilor.
După JISC, 2015, proeficiența în utilizarea tehnologiilor informaționale și de comunicare la nivelul celui care învață înseamnă că:
- pot utiliza dispozitive bazate pe TIC (Tehnologia Informației și Comunicării): laptopuri, tablete, telefoane inteligente, computere desktop, instrumente și echipamente digitale;
- utilizează dispozitive cum sunt: mouse, tastatură, ecran tactil, control vocal și alte forme de intrare;
- utilizează ecrane, microfoane, feedback și alte forme de ieșire;
- utilizează software de productivitate de bază (editare text, prezentări, foi de calcul, editări de bază ale imaginilor);
- utilizează un browser web și motoare de căutare;
- utilizează dispozitive de captare digitală, cum ar fi o cameră foto, o cameră video, un înregistrator audio și software-ul de editare asociat;
- au priceperi să descarce și să încarce materiale pe internet sau în cloud sau în spații comune instituționale;
- gestionează fișiere digitale;
- etichetează materialele digitale;
- se conectează și utilizează materialele instituției de învățământ.
Totuși, conceptul de nativi digitali Prensky (2001), aplicat elevilor actuali, apelează mai mult la faptul că ei au crescut înconjuraţi de tehnologie. Elevii au nevoie de o formare în domeniul digital, pentru că nu deţin competenţe digitale în mod natural, pentru a utiliza tehnologia în siguranţă şi pe cea de instruire la un nivel înalt. Așadar, abilitățile lor, dobândite în mod informal, sunt susceptibile de a fi incomplete. Cea mai importantă abilitate a profesorilor în Era digitală 4.0 este consideratăabilitatea de a utiliza mediile de învățare bazate pe suportul digital, în paralel cu dezvoltarea psihologiei, și anume capacitatea de creativitate, gândire critică, colaborare, comunicare, inovare, rezolvare de probleme, abilități TIC și CARACTER.
learningapps.org/watch?v=pybfo7m1t25
Bibliografie
1. Al Rawashdeh, A.Z. et al. (2021). Advantages and Disadvantages of Using e-Learning in University Education: Analyzing Students’ Perspectives. The Electronic Journal of e-Learning, 19(2), 107-117. Disponibil la: files.eric.ed.gov/fulltext/EJ1296879.pdf
2. Allison, D., et al. (2020). A Field Guide to Online Collaboration Tools. Disponibil la: elo.mit.edu/wp-content/uploads/2020/09/Field-Guide-to-Online-Collaboration-Tools-1.pdf
3. Antonietti, C., Cattaneo, A., Amenduni, F. (2022). Can teachers’ digital competence influence technology acceptance in vocational education? Computer and Human Behavior, 132.