Există un moment în cariera unui profesor în care schimbarea programei școlare reprezintă o modificare administrativă, dar mai ales o invitație la reflecție. Nicio programă, oricât de bine construită ar fi, nu poate fi aplicată mecanic, ea trebuie citită, înțeleasă, filtrată prin realitatea clasei și, mai ales, transformată într-o experiență de învățare care să aibă sens pentru adolescentul din bancă.
Noua programă de limba și literatura română pentru clasa a IX-a reprezintă, din acest punct de vedere, o schimbare importantă. Ea a fost aprobată în februarie 2026 și va intra în aplicare odată cu noul parcurs curricular al învățământului liceal.
Prima impresie pe care o am, ca profesor, este că noua programă ne cere să schimbăm întrebarea de la „Ce opere trebuie să predau?” la „Ce competențe vreau să dobândească elevul prin întâlnirea cu literatura și limba română?”. Este o schimbare de perspectivă esențială.
Profesorul de limba și literatura română a fost multă vreme pus în situația de a parcurge un traseu relativ previzibil: autor, operă, specie, curent literar, personaje, temă, motive, particularități stilistice. Elevul învăța, profesorul explica, iar evaluarea verifica în ce măsură informația fusese reținută.
Noua viziune curriculară pune accentul pe dezvoltarea progresivă și cumulativă a competenței literare, culturale și lingvistice. Literatura este privită ca un fenomen viu, iar interpretarea presupune raportarea critică la valorile textului, la contexte și la propria perspectivă asupra lumii.
Pentru mine, acesta este unul dintre cele mai importante câștiguri ale noii programe. Un adolescent trebuie să citească un text nu numai pentru a putea spune că „autorul aparține perioadei X” sau că „personajul principal este caracterizat direct și indirect”. El trebuie să ajungă să se întrebe: „De ce mă interesează acest text?”, „Ce spune despre oameni?”, „Ce spune despre lumea în care trăiesc?”, „Ce aș fi făcut eu?”, „Sunt de acord cu perspectiva autorului?”, „Ce s-ar schimba dacă povestea ar fi spusă astăzi?”. Aici începe literatura adevărată.
Una dintre modificările importante ale formei finale a programei este eliminarea descrierilor tematice fixe pentru cele cinci module de conținut literar și simplificarea denumirilor formelor literare, ceea ce oferă profesorului posibilitatea de a selecta, din recomandările existente, autori și opere considerate relevante pentru profilul și nivelul clasei.
La prima vedere, această libertate poate părea un avantaj incontestabil. În realitate, ea vine cu o responsabilitate pe măsură, deoarece înainte, profesorul putea spune „aceasta este lista pe care trebuie să o parcurg”, acum însă trebuie să justifice mai bine de ce alege un anumit text și nu altul.
Cred că această libertate trebuie folosită cu discernământ. Nu este suficient să alegem texte „moderne” doar pentru că sunt mai apropiate de interesele adolescenților, dar nici nu trebuie să rămânem exclusiv în zona textelor consacrate, ignorând faptul că elevul de astăzi citește altfel, comunică altfel și receptează informația într-un mediu cultural radical diferit de cel în care am crescut noi.
Profesorul este cel care trebuie să construiască punți. Un text eminescian poate dialoga cu o poezie contemporană. Un fragment de roman poate fi pus în relație cu o scenă de film. Un text memorialistic poate fi comparat cu un podcast. Un discurs literar poate fi analizat alături de un discurs public actual. Important este ca literatura să nu-și piardă identitatea în această deschidere către alte forme de comunicare.
Deși există tentația de a compara elevii de astăzi cu cei de acum douăzeci de ani, generația actuală nu este „mai slabă”, este o generație diferită. Afirmații de tipul: „Nu mai citesc.”, „Nu mai au răbdare.”, „Stau numai pe telefon.”, „Nu mai știu să scrie.” conțin un gram de adevăr, însă nu sunt suficiente pentru a explica realitatea. Elevul de astăzi trăiește într-un univers al vitezei, al imaginilor, al mesajelor scurte, al accesului instantaneu la informație. Atenția lui este solicitată permanent. În același timp, el are acces la o cantitate enormă de texte, imagini, filme, muzică și opinii. Adevărata provocare a profesorului este că trebuie să-l învețe pe elevul de astăzi să aleagă, să înțeleagă, să compare, să verifice și să interpreteze.
Noua programă insistă tocmai asupra competenței de a înțelege critic informația și asupra nevoii de a combate atât analfabetismul funcțional, cât și analfabetismul practic, adică dificultatea de a scrie și de a vorbi corect și coerent. Prin urmare, soluția nu presupune renunțarea la exigență. Trebuie să devenim mai exigenți în ceea ce este cu adevărat important.
De la această programă, am trei mari așteptări: elevul să citească mai mult, dar mai ales mai conștient, să poată folosi limba română pentru a gândi, nu pentru a reproduce exclusiv informații, iar ora de română să devină un spațiu în care adolescentul învață să se exprime, să argumenteze, să asculte și să își construiască propria voce.
Conform noii programe, studiul limbii se organizează în jurul unor direcții precum conștientizarea lingvistică, variația lingvistică, redactarea și comunicarea orală. Este o abordare necesară, deoarece un elev care știe definiția substantivului, dar nu poate formula coerent o opinie, nu și-a însușit cu adevărat limba, un elev care poate identifica o metaforă, dar nu poate explica efectul ei asupra cititorului, nu a înțeles cu adevărat literatura, un elev care reproduce un comentariu despre un personaj, dar nu poate argumenta dacă acel personaj este credibil sau relevant pentru lumea de astăzi, nu a trecut de la memorare la interpretare.
Profesorul nu mai este doar „cel care știe”, pentru că elevul poate afla în câteva secunde cine a fost un autor, când a trăit și care este rezumatul unei opere, valoarea lui stă în a pune întrebările potrivite: „De ce crezi asta?”, „Unde vezi acest lucru în text?”, „Cum argumentezi?”, „Există și o altă interpretare?”, „Ce legătură are acest text cu lumea de astăzi?”, „Ce ai fi făcut tu?”
Adaptarea la noile generații nu trebuie confundată cu scăderea nivelului de dificultate, oferind elevilor doar texte foarte scurte și renunțând la lecturile consistente, nu e bine să înlocuim redactarea cu alegerea unor variante de răspuns. Putem începe cu texte mai accesibile, putem alterna lectura individuală cu lectura ghidată, putem utiliza fragmente, audiobookuri, discuții și activități de anticipare, dar obiectivul trebuie să rămână același: elevul să ajungă să citească independent și să reflecteze asupra textului.
Se vehiculează des afirmația că telefonul mobil ar trebui interzis. Am învățat, în timp, că orice instrument pe care îl interzicem fără să-i înțelegem funcția va reapărea în altă formă. Telefonul poate fi o problemă, dar și un instrument didactic util. Putem cere elevilor să verifice două surse, să identifice o informație falsă, să compare două interpretări, să realizeze un scurt podcast, să înregistreze lectura unui fragment, să construiască un interviu imaginar cu un personaj sau să transforme o scenă literară într-un scenariu. Există însă și o limită importantă, tehnologia trebuie să servească lectura și gândirea, nu să le înlocuiască.
Inteligența artificială ne obligă să redefinim evaluarea, fiind o provocare pe care nu o mai putem evita, pentru că elevul poate utiliza un instrument de inteligență artificială pentru a scrie o caracterizare, un eseu sau o opinie argumentată.
Prin urmare, trebuie să schimbăm accentul evaluării, activitățile pornind mai ales de la proces: cum a gândit elevul, cum argumentează oral ceea ce a scris, cum reformulează, cum compară două variante, cum explică alegerile făcute, cum își revizuiește propriile texte, cum reflectează aupra dificultăților întâmpinate.
În felul acesta, inteligența artificială devine un prilej de a ne întoarce la ceea ce școala ar trebui să verifice în primul rând: gândirea elevului. În dorința noastră de modernizare, există și riscul de a transforma ora de română într-o succesiune de activități „atractive”, în care textul literar devine doar un pretext. Elevii trebuie să citească literatură, să întâlnească texte dificile, să descopere metafora, simbolul, naratorul, perspectiva, construcția personajului, ambiguitatea, ironia, stilul, toate acestea prin text, nu prin definiții memorate.
O oră în care elevii citesc cu adevărat și apoi discută intens despre ceea ce au citit este cu mult mai valoroasă decât o oră de prezentări spectaculoase. Uneori cea mai modernă și eficientă metodă didactică este să-l faci pe elev să citească și să-l convingi că merită să afle ce se întâmplă în pagina următoare.
Există și un alt aspect la care trebuie să reflectăm. În aceeași clasă avem elevi care citesc fluent și elevi care întâmpină dificultăți serioase de comprehensiune, elevi care scriu cu ușurință și elevi care nu pot construi un paragraf coerent, elevi pasionați de literatură și elevi care nu au citit o carte integrală de mult timp sau niciodată.
Astfel, va trebui să lucrăm diferențiat. Același text poate genera sarcini cu niveluri diferite de complexitate. Un elev poate identifica informația explicită, altul poate formula o interpretare, iar un al treilea poate compara textul cu o altă operă sau cu o situație contemporană.
După atâția ani petrecuți la catedră, aș spune că una dintre cele mai mari urgențe ale disciplinei este recuperarea plăcerii și disciplinei de a scrie. Elevul trebuie să scrie, să formuleze idei, să le organizeze, să le argumenteze, să le revizuiască, pornind de la texte scurte: o opinie de 100 de cuvinte, o recenzie, o scrisoare către un personaj, un jurnal de lectură, o pledoarie, un discurs, ajungându-se, treptat la texte mai ample. Important este să existe scriere frecventă și feedback real, pentru că un elev devine mai bun atunci când scrie, greșește, corectează, rescrie și înțelege de ce o formulare este mai eficientă decât alta.
Poate cea mai frumoasă provocare a noii programe este aceea de a ne obliga pe noi, profesorii, să învățăm din nou. Profesorul cu experiență are un avantaj: știe literatura, știe cum reacționează elevii, a întâlnit generații diferite, a văzut metode care funcționează și metode care eșuează, însă experiența poate deveni o capcană dacă se transformă în rutină, existând riscul să se piardă legătura cu elevii.
Cred că avem nevoie de echilibru: rigoare fără rigiditate, apropiere fără pierderea autorității, tehnologie fără dependență de tehnologie, libertate fără abandonarea reperelor culturale.
Noua programă nu va reuși să rezolve singură problemele educației românești, însă ea poate să ne ofere un cadru mai flexibil pentru a reconstrui relația elevului cu limba și literatura română. Nu trebuie să ne fie teamă de generațiile noi. Elevii de astăzi au nevoie de o școală care să le ofere instrumentele cu care să înțeleagă lumea în care vor trăi, iar ora de română poate face acest lucru, învățându-i să citească pentru a înțelege, să scrie pentru a-și construi propria voce, să vorbească pentru a-și susține ideile, să asculte pentru a putea înțelege perspectiva celuilalt, să interpreteze literatura pentru a înțelege mai bine omul și, de ce nu, să descopere că limba română este instrumentul prin care își formulează gândurile, își construiesc identitatea și intră în dialog cu lumea.
Pentru mine, aceasta ar trebui să fie miza reală a noii programe: elevi care, prin literatură și prin limba română, ajung să gândească mai profund, să se exprime mai clar și să privească lumea cu mai multă luciditate și sensibilitate.
Iar dacă, la finalul clasei a IX-a, un adolescent va putea spune „cartea aceasta m-a făcut să mă gândesc la ceva ce nu mai privisem niciodată astfel”, atunci vom ști că programa și-a găsit adevărata ei menire.