Competențele de comunicare reprezintă un pilon fundamental al formării elevilor, deoarece stăpânirea corectă a limbii nu constituie doar un obiectiv curricular, ci un instrument esențial pentru întreaga dezvoltare intelectuală și socială a individului. În contextul educațional actual, unde informația circulă rapid și interacțiunile sociale devin tot mai complexe, capacitatea elevilor de a se exprima cu acuratețe, de a respecta normele lingvistice și de a opera cu finețe distinctiile gramaticale nu mai poate fi considerată o competență opțională, ci o condiție sine qua non pentru reușita academică și profesională ulterioară.
Construirea sistematică a acestor competențe în școală, inclusiv prin abordarea riguroasă a aspectelor de acord gramatical – adesea percepute ca fiind „simple” în aparență, dar care ridică provocări reale atât vorbitorilor nativi, cât și specialiștilor – contribuie nu doar la corectitudinea expresiei, ci și la dezvoltarea gândirii logice, a atenției pentru detaliu și a respectului pentru normele care guvernează comunicarea eficientă într-o comunitate lingvistică.
Preliminarii
În domeniul ştiinţelor limbii, noţiunea de acord desemnează, o „concordanță (în persoană, număr, gen sau caz) a formei cuvintelor între care există raporturi sintactice” (vezi dexonline.ro s.v.) şi care trebuie să se realizeze, în practica limbii, în conformitate cu normele în vigoare. Deşi problema acordului în limba română a fost abordată în numeroase rânduri, iar chestiunea în discuţie pare simplă, fiind unul dintre conţinuturile pe care profesorul de limbă română este chemat să le accesibilizeze la clasă, reprezintă o realitate atât faptul că – filologi sau nu – ne izbim destul de frecvent de situaţii pe care le etichetăm tranşant ca dezacorduri şi le punem expeditiv pe seama necunoaşterii unor reguli de bază în ceea ce priveşte utilizarea corectă a limbii, cât şi faptul că nu puţine sunt situaţiile care generează controverse inclusiv între specialişti. Tocmai de aceea, în articolul de faţă, ne propunem să trecem în revistă principalele reguli ce privesc acordul şi pe care orice vorbitor de limbă română ar trebui să le aplice, insistând pe aspectele mai puţin clare sau care nasc uneori controverse. Menţionăm deopotrivă că perspectiva abordată vizează conformitatea cu lucrările normative în vigoare, dintre care de referinţă este GALR. Articolul este conceput sub forma unui suport care poate fi util atât pentru profesorii de limbă română, cât şi pentru persoanele interesate de problema folosirii corecte a limbii române.
1. Acordul predicatului verbal cu subiectul
1.1. Subiectul simplu se acordă cu verbul-predicat la singular sau la plural, în funcţie de numărul pe care îl are substantivul sau pronumele cu rol de subiect. Exemple: Ion a plecat de acasă. Ei au plecat de acasă. Toţi au plecat.
1.2. Subiectul multiplu se acordă în număr plural cu verbul-predicat, indiferent dacă, luaţi independent, termenii constituenţi ai subiectului sunt folosiţi la singular sau la plural. Exemple: Mama, tata şi fratele meu au plecat de acasă. Băieţii şi fetele au ieşit în curte.
1.3. Situaţii în care acordul dintre subiect şi predicatul verbal poate pune probleme:
a. Atunci când subiectul este exprimat prin pronume nehotărât (fiecare, oricare etc.) şi este urmat de un substantiv sau de un substitut al acestuia la plural, acordul se face la singular. Exemple: Oricare dintre vecini poate interveni. (Incorect: Oricare dintre vecini pot interveni.); Fiecare dintre noi citeşte corect. (Incorect: Fiecare dintre noi citim corect.); Cineva dintre voi a vorbit. (Incorect: Cineva dintre voi aţi vorbit).
După cum se observă, acordul prin atracţie, marcat între paranteze ca incorect, este o abatere de la normă, deoarece s-a realizat între atribut şi predicat şi nu, cum este firesc, între subiect şi predicat. Pentru a se evita greşelile, trebuie avută în vedere aici delimitarea grupurilor sintactice pricipale (subiectul şi predicatul) fără de care, în esenţă, enunţul nu poate exista.
Exemple: Oricare (…) poate; Fiecare (…) citeşte; Cineva (…) a vorbit. Consemnăm totuşi că autorii GALR notează situaţii de acord prin atracţie permis (de tipul ,,Fiecare dintre copiii tăi vor pleca”, II: 357) cu precizarea că poziţia centrală în cazul acesta o are atributul şi nu subiectul, acesta din urmă transmiţând o informaţie vagă din punct de vedere semantic.
b. Când subiectul este exprimat prin pronumele relativ care, acordul se face în funcţie de substantivul căruia acesta îi ţine locul. A se vedea enunţuri de tipul: Eu sunt omul care ţi-a vorbit (Incorect: Eu sunt omul care ţi-am vorbit., deoarece pronumele relativ substituie în propoziţia subordonată substantivul omul, care impune acordul la persoana a III-a singular: Omul/ el ţi-a vorbit).
c. Atunci când subiectul este exprimat prin substantive colective, dacă acestea au formă de singular, acordul trebuie făcut la singular (un acord formal/ gramatical) şi nu la plural (acord după înţeles sau prin atracţie, după caz). Exemple: Consiliul de administraţie a decis. (Incorect: Consiliul de administraţie au decis.); Stolul a zburat pe deasupra casei. (Incorect: Stolul au zburat pe deasupra casei.).
Probleme pun, totuşi, substantivele colective care pot fi folosite cu rol cuantificator (mulţime, grămadă, parte, jumătate, sfert, grup etc.), mai cu seamă atunci când sunt incluse în structuri partitive sau/şi când sunt urmate de adjuncţi folosiţi la plural (a se vedea structuri de tipul: o parte dintre ei, un grup de oameni etc.). Ca atare, devine necesară următoarea precizare:
Dacă substantivele colective sunt folosite la singular, acordul cu verbul-predicat la singular este totdeauna corect (este un acord formal, gramatical şi pe care norma îl recomandă), însă este permis şi acordul la plural, prin atracţie şi după înţeles, atunci când sunt urmate de determinanţi folosiţi la plural, care le explicitează sensul. Exemple: Mulţimea a intrat. O mulţime a intrat. Mulţimea de oameni a intrat/ au intrat. Grupul a venit. Un grup de oameni a venit/ au venit.
Ca atare, dacă aceste substantive sunt ,,sărăcite semantic”, informaţia dominantă în cadrul enunţului aducând-o determinantul (atributul), atunci se admite un acord semantic, la plural (Exemplu: O treime dintre angajaţi vor avea drepturile salariale diminuate.). Lucrurile devin mai clare atunci când acestea sunt incluse într-un context mai amplu în care îşi păstrează doar rol de cuantificator (fiind echivalente semantic cu pronominalele mulţi, multe), situaţii în care se poate face un acord semantic, ca în cazurile următoare. Exemple: Tinerii sunt deja în curte; o parte/ jumătate/ o mulţime/ dintre ei stau pe bancă. (Înţelesul este: Mulţi dintre ei stau pe bancă); Dintre elevi, o mulţime mi-au răspuns. (Înţelesul este: Dintre elevi, mulţi mi-au răspuns.). Cu toate acestea, acordul semantic se asociază cu o exprimare mai puţin îngrijită, mai degrabă familiară decât standard şi, ca atare, autorii GALR îl plasează ,,la graniţa dintre corect şi incorect” (vezi GALR, II, 2005: ibidem). Problema se pune similar în cazul substantivelor contextual colective, care favorizează acordul la plural, după înţeles, atunci când sunt percepute ca având sens cantitativ (Cităm exemplele din GALR, II, 2005: 356: ,,O căciulă de bani sunt pe masă.; O avalanşă de aplauze au încheiat reprezentaţia.”, în care se transmite drept conţinut semantic Mulţi bani sunt pe masă., respectiv Multe aplauze au încheiat reprezentaţia.).
d. Când unul dintre termenii constituenţi ai subiectului multiplu este pronume la persoana a II-a, acordul cu predicatul verbal se face la persoana a II-a pl. Exemple: Şi tu şi el vă descurcaţi de minune. Tu şi Ion vă descurcaţi de minune.
e. Când unul dintre termenii subiectului multiplu este pronume la persoana I, acordul cu predicatul verbal se face la persoana I plural. Exemple: Noi şi voi ne pregătim pentru examen. Eu şi Andrei ne pregătim pentru examen.
f. Când termenii ce alcătuiesc subiectul multiplu sunt coordonaţi negativ prin conjuncţia nici, acordul formal la plural este concurat de cel la singular, un acord prin atracţie. Exemple: Nu au venit nici el, nici ea./ Nu a venit nici el, nici ea. Nu au venit nici mama, nici tata./ Nu a venit nici mama, nici tata. Doar dacă ultimul termen este la plural, acordul se face obligatoriu la plural: Nici mama, nici copiii săi nu au ajuns la timp. De reţinut este faptul că, deşi permis ca excepţie, acordul prin atracţie nu este neapărat recomandat. De aceea, în enunţurile mai ample, în care apar cu rol secundar determinanţi adjectivali, acordul formal la plural va fi posibilitate unică, în timp ce acordul prin atracţie devine agramatical. Exemplu: Nici el, nici ea nu au venit însoţiţi. Incorect: Nici el nici ea nu a venit însoţit/ însoţită).
g. În cazul în care constituenţii subiectului multiplu sunt coordonaţi disjunctiv, ceea ce presupune selecţia unuia dintre termeni, acordul se face la singular. Exemple: Mama sau tata va veni. Sau mama sau tata va veni.
h. În cazul postpunerii subiectului multiplu, este tolerat acordul prin atracţie cu primul dintre termenii acestuia. Exemplu: Mă doare capul şi mâinile. Subliniem că ,,tolerat” nu înseamnă indicat/ recomandat, ca atare acordul formal rămâne corect şi în acest caz (Mă dor capul şi mâinile).
i. Dacă termenii subiectului multiplu sunt substantive nearticulate masive sau abstracte, se admite acordul la singular. Exemple: În pământ era şi fier şi plumb.; Este şi bucurie şi tristeţe în acest suflet tulburat.
j. Dacă termenii subiectului multiplu reprezintă un bloc semantic (adică sunt strâns legaţi, formând o unitate de înţeles), acordul se face la singular. Exemple: Aşa a fost de când e lumea şi pământul. Se alege parful şi pulberea de toată strădania lor.
k. Dacă termenii subiectului multiplu sunt la singular, iar unul dintre ei este evidenţiat prin intermediul unor structuri de tipul mai cu seamă, mai ales, în mod deosebit, îndeosebi, atunci acordul se face la singular. Exemplu: Inteligenţa, dar mai ales hărnicia a făcut ca el să aibă succes.
l. Dacă predicatul este exprimat printr-o expresie impersonală, verbul din cadrul acesteia va fi totdeauna la singular, indiferent de structura subiectului. Exemple: E simplu de vorbit şi de privit la ceilalţi.; A vorbi de rău şi a nu conştientiza răul e de trecut cu vederea.
2. Acordul dintre subiect şi predicatul nominal
2.1. Acordul subiectului cu verbul copulativ se face în persoană şi număr: Exemplu: Ea (pers. III, sg.) este (pers. III, sg.) frumoasă.
2.2. Acordul subiectului cu numele predicativ se face în gen şi număr: Exemplu: El (masc., sg.) este inteligent (masc., sg).
2.3. Probleme pot apărea atunci când subiectul este multiplu:
a. Atunci când subiectul multiplu se exprimă prin substantive care arată nume de fiinţe, putem avea următoarele situaţii:
a.1. Dacă subiectul multiplu se exprimă prin substantive la genul masculin, acordul cu numele predicativ se face la masculin plural. Exemple: Băiatul şi verişorul lui sunt mici.; Băiatul şi căţelul lui sunt adorabili.
a.2. Dacă subiectul multiplu se exprimă prin termeni la genul feminin, acordul cu numele predicativ se face la feminin plural. Exemple: Eleva şi colega ei de bancă rămân calme.; Fetiţa şi pisica ei sunt la fel de frumoase.
a.3. Când subiectul multiplu este exprimat prin substantive la genuri diferite, acordul cu numele predicativ se face la masculin plural. Exemple: Băieţii şi fetele sunt frumoşi. Fata şi motanul ei sunt veseli. Regula se aplică identic şi atunci când cel puţin unul dintre termeni este pronume. Exemple: El şi ea par veseli. El şi Andreea par veseli.
b. Atunci când subiectul multiplu este exprimat prin substantive care arată nume de obiecte, putem avea următoarele situaţii:
b.1. Dacă termenii constituenţi ai subiectului multiplu sunt substantive la genurile neutru, respectiv feminin, acordul se face la feminin plural. Exemplu: Mărul şi pruna sunt zemoase.
b.2. Dacă termenii constituenţi ai subiectului multiplu sunt substantive la genuri diferite, dintre care unul este la masculin singular, iar altul la feminin, acordul cu numele predicativ se face la feminin plural. Exemple: Stejarul şi salcia sunt înalte. Stejarul şi sălciile sunt înalte.
Dacă substantivul masculin este folosit la plural, acesta poate impune acord prin atracţie, doar dacă este termenul cel mai apropiat faţă de predicat. Exemplu: Viorelele şi toporaşii sunt frumoşi.
b.3. Dacă dintre termenii subiectului multiplu unul este la masculin singular, iar altul la neutru, acordul numelui predicativ se face la feminin plural: Exemplu: Peretele şi caloriferul sunt curate.
Dacă substantivul masculin este la plural, iar cel neutru la singular, numele predicativ va avea formă de masculin plural, indiferent de apropierea sa faţă de predicat. Exemple: Pereţii şi caloriferul sunt curaţi. Caloriferul şi pereţii sunt curaţi.
b.4. Dacă termenii subiectului multiplu sunt substantive la genurile masculin şi neutru, ambii la plural, acordul se face cu termenul cel mai apropiat. Exemple: Munţii şi dealurile sunt înverzite. Dealurile şi munţii sunt înverziţi.
c. Atunci când subiectul conţine atât substantive ce denumesc fiinţe, cât şi substantive ce denumesc obiecte, acordul în gen îl impune numele de fiinţă. Exemplu: Şi casa şi stăpânul ei sunt curaţi. Dacă subiectul este postpus, această situaţie poate favoriza acordul prin atracţie cu primul termen. Exemplu: Erau ciudate gafele şi jurnaliştii care le comiseseră.
În concluzie, problema acordului se dovedeşte a fi una plină de provocări, iar încercarea prevederilor normative de a regla sau de a limita unele dificultăţi se reflectă în suficient de numeroasele concesii care sunt făcute uzului. Dacă în urmă cu câteva decenii, de pildă, regula acordului formal era imposibil de negociat („Predicatul se acordă cu subiectul şi numai cu subiectul […]. Acordul prin atracţie cu altă parte de propoziţie este aşadar totdeauna greşit” Avram 1985: 267), observăm, în revanşă, cum în normarea limbii actuale fie acordul prin atracţie fie cel semantic câştigă tot mai mult teren, aşa cum am arătat mai sus, acest fapt find un semn cert al dinamicii limbii în diacronie.
Bibliografie
Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1986.
Guţu Romalo, Valeria (coord.), Gramatica Limbii Române I Cuvântul, II Enunţul (GALR), Editura Academiei Române, Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti, 2005.
Pană, Dindelegan, Gabriela (coord.), Gramatica limbii române pentru gimnaziu, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2019.
Popescu, Ştefania, Gramatica practică a limbii române, cu o culegere de exerciţii, Ediţia a XV-a, Editura Tedit FZH, Bucureşti, 2019.