Principiul corelației dintre senzorial și rațional, dintre concret și abstract face parte din principiile didactice și admise de comunitatea pedagogilor care propun o clasificare pornind de la mai multe criterii (cf. Oprescu, 1988).
1. Principii având caracter general:
– Principiu integrării organice a teoriei cu practica;
– Principiul luării în considerație a particularităților de vârstă și individuale.
2. Principii care se impun cu dominanță asupra conținutului învățământului:
– Principiul accesibilității cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor;
– Principiul sistematizării și continuității în învățare.
3. Principii care acționează asupra metodologiei didactice și a formelor de organizare a activităților:
– Principiul corelației dintre senzorial și rațional, dintre concret și abstract în predare-învățare ( principiul intuiției);
– Principiul însușirii conștiente și active;
– Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor și abilităților.
Clasificarea de mai sus ni se pare destul de edificatoare cu privire la relativa „specializare” a acțiunii principiilor asupra unor componente ale procesului instructiv. Timp de aproape cincizeci de ani, a mai fost invocat un principiu educativ cu caracter general și anume principiul „orientării politico-ideologice a educației”. În lucrările de pedagogie apărute în 1989, nu mai este amintit un principiu precum cel de mai sus sau unul asemănător. Asta și din pornirea firească ( dar himerică!) de dezideologizare a învățământului, care a fost constrâns să îndoctrineze și să manipuleze explicit în numele unei ideologii unice. Este clar că suntem împotriva oricărei supuneri ideologice și politice ( în sensul slujirii unor interese partinice) a educației instituționalizate la scară națională. Dar expulzarea, în plan teoretic, a unui astfel de principiu nu înseamnă însă că, în plan real, învățământul nu ar mai suporta nici o infuzie ideologică sau partinică.
Însă cunoașterea umană se realizează prin întreținerea unui dialog permanent între concretul senzorial și raportarea rațional-intelectivă la realitate. Aserțiunea lui Locke, după care ” nimic nu există în intelect dacă mai întâi nu ar exista simțuri”, primește în contextul didactic o puternică relevanță. Psihologia contemporană acreditează teza conform căreia cunoașterea sporește și se amplifică atât pe traiectul inductiv, prin simțuri- de la concret la abstract cât și deductiv, prin intelect -de la abstract la concret. Așadar, în practica didactică, cele două căi ale cunoașterii se cer a fi exploatate cu inspirație și știință de toate cadrele didactice. Există situații când cunoașterea intuitivă are prioritate, dar vom recunoaște că sunt și cazuri când cunoașterea deductivă se impune tocmai pentru că în situația didactică respectivă are eficiență mai mare.
Conceptul de intuiție în psihologie și pedagogie are sensul de cunoaștere directă, prin intermediul analizatorilor, al obiectelor și fenomenelor. Aceasta se concretizează într-o imagine, care este întotdeauna concretă, individualizată. Intuiția se clădește pe un anumit suport concret ( dar nu tot timpul palpabil, în sensul fizic). Concretețea poate fi de ordin obiectual (un lucru care poate fi văzut, atins manipulat, etc), dar și de ordin logic (cuvintele pot fi concrete sau mai abstracte-de exemplu, conceptul de creion este mai concret decât conceptul de ecuație sau relație).
Plecând de la un anumit material faptic, elevul ajunge la generalizări și abstractizări, deci la construcții epistemologice mult mai înalte. Ridicarea în imperiul abstracției (și, implicit al cunoașterii științifice) se face prin desprinderea de date intuitive, printr-o punere în paranteze a materialității, concreteței și individualității obiectelor și proceselor. Gândirea abstractă este mult mai mobilă, mai independentă și mai operantă pentru clase variate și multiple de fenomene. Dar, până în acest punct, elevii trebuie să fi trecut prin pasul operării directe cu obiecte sau cu imagini ale acestora. Există un moment optim când profesorul va trece de la gândirea obiectuală la cea abstractă și invers.
Impunerea acestei ciclicități constituie o dimensiune a tactului pedagogic de care trebuie să dea dovadă profesorul.
Principiul intuiției primește o nouă conotație în cazul predării științelor socioumane. Cadrul didactic de literatură sau religie, de exemplu, este obligat să facă apel la un inventar de exemple concrete, fenomene, imagini cu putere de sugestie și de influențare ale elevilor. Intuiția nu trebuie înțeleasă numai în sensul strict , de a vedea sau de a atinge ceva, ci într-un sens mai larg , de a accede direct la un sens, la o înțelegere, „printr-o trăire și sesizare atotcuprinzătoare, imediate, directe.” E vorba de intuiția sentimentelor-comentează C. A . Teodorescu ( 1990, p.52). nu numai la intuițiile exterioare ne vom referi , ci și la cele interioare”.
Eficiența respectării acestui principiu poate fi maximă, dacă profesorul va acționa în concordanță cu o serie de norme ( Bunescu, Giurgea, 1982, p. 104) : folosirea rațională a materialului didactic, selectarea materialului, potrivit funcției pe care o îndeplinește intuiția, dozarea raportului dintre cuvânt și intuiție, solicitarea intensă a elevului în efectuarea unor activități variate de observare, selectare, analiză, sinteză, comparație, verbalizare, dirijare atentă a observației elevilor spre ceea ce este constant în cunoaștere, etc.
Bibliografie
PEDAGOGIE, Ediția a II a revăzută și adăugită – Constantin Cucoș, Polirom 2006