În România, geografia ca disciplină de învăţământ de sine stătătoare a căpătat recunoaşterea treptat – ca și celelelate științe de graniță, de altfel – abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când apar primele manuale, care, pe lângă conţinutul ştiinţific, conţineau şi unele recomandări metodice şi metodologice specifice curentelor occidentale. Principiile didactice au fost enunțate într-o abordare sistemică, specifică vremurilor respective, de I.A. Comenius (1632) în „Didactica Magna”, care considera principiul intuiției drept „regula de aur” a predării-învățării (apud Bontaș, 2001:123).
Dintre principiile enunțate de Comenius acum aproape trei secole, amintim:
- Educația va începe de timpuriu, înainte ca mintea să fie coruptă;
- Se va preda intuitiv, de la general la special;
- Se va preda de la ușor la greu, de la simplu la complex;
- Totul se va preda pentru o utilizare prezentă;
- Totul va fi organizat pe măsura minții, a memoriei și a limbii;
- La fiecare lucru ne vom opri atât timp cât este necesar pentru a fi înțeles;
- Executarea se învață executând;
Analizând comparativ curentele metodice de-a lungul a peste un secol de învăţământ geografic românesc, cu experienţe şi experimente mai mult sau mai puţin reuşite, considerăm că actuala didactică se raportează tot aceloraşi principii şi metode de bază, dar pe o treaptă evolutivă net superioară.
Patru principii trebuie să stea la baza predării geografiei actuale – unele reieşind palid şi din scrierile de pionierat geografic:
- predarea cunoştinţelor de la simplu la complex, “step by step”cum spunem noi acum, prin consolidarea continuă a cunoştinţelor deja dobândite şi prin raportarea faptelor şi fenomenelor la lumea înconjurătoare cunoscută de elevi;
- adaptarea conţinuturilor la particularităţile de vârstă ale elevilor, pe baza finalităţilor unităţilor de învăţare sau ale ciclurilor/ curriculumului specific;
- focalizarea informaţiei pe rolul cvasipermanent al omului în cadrul mediului (sociogeosistemul).
- actualismul continuu, adică legătura cvasipermanentă cu explozia informațiilor în perioada globalizării/ mondializării acestora.
Pornind de la deviza, dialogică, conform căreia „exemplaritatea maestrului și forța cuvântului” (Chiossa, 2007: 127-129) nu sunt în totalitate fundamentale și nu acceptă autoeducația, constatăm că, totuși, la peste 100 de ani, principiul comunicării directe, interpretat metodologic și de Ștefan Popescu în didactica sa, este actual chiar dacă tehnologia devine o concurentă puternică a procesului de învățământ.
Atunci când condiţia comunicării directe este îndeplinită „devine cu putinţă şi completarea pregătirii profesorului şi asimilarea de către el a celor mai bune metode şi procedee de comunicare” (Ştefan Popescu,1907:48).
Actualele politici educaţionale care transpiră din haosul legislativ, ce pare doctrinar întreținut tocmai pentru a acoperi subfinanțarea sistemului, influenţează direct şi metodica predării/ didactica geografiei, indiferent de ciclul de învățământ căruia se adresează.
Metodica predării este calea care duce/ conduce spre știință și adevăr. Iată unica motivație pentru ca orice demers didactic trebuie să fie bine armonizat între principiile fundamentale ale geografiei și derivarea acestora potrivit actualismului globalizant și tehnicizat și, de ce nu, trecerii spre inteligența artificială!
Bibliografie
BONTAȘ I., Pedagogie. Tratat. Editura Bic All, București, 2001
CHIOSSO G., Teorii ale educației și ale formării. Humanitas Educațional, București, 2007
PARASCHIV V., Mentoratul în geografie. Editura Pim, Iași, 2012
POPESCU Ştefan., Didactica învăţământului secundar. I – Încercări asupra metodicei geografiei. Tipografia “Progresul A. Grünberg” Iaşi, 1907.