Abandonul școlar este o temă de mare actualitate, dată fiind rata mare a acestuia în țara noastră. Pentru a putea interveni eficient trebuie cunoscute cauzele care pot conduce la abandonul școlar.
Abandonul şcolar reprezintă conduita de evaziune definitivă ce constă în încetarea frecventării şcolii, părăsirea sistemului educativ, indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea obţinerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii ciclului de studii început. Cei care abandonează şcoala nu mai sunt ulterior reprimiţi în aceeaşi instituţie educativă şi nu sunt înscrişi într-un program de şcolarizare alternativ.
Fiecare caz de abandon şcolar are o „istorie” proprie care presupune o analiză complexă, o interpretare psihogenetică, dinamică şi funcţională a situaţiei particulare a fiecărui subiect aflat în această situaţie.
„Abandonul şcolar este o formă a eşecului şcolar” – aceasta e definiţia ca la carte pe care ne-o oferă o autoritate în domeniu. Alte definiţii ale abandonului şcolar: „părăsirea sistemului de educaţie înainte de finalizarea învăţământului obligatoriu” sau „ieşirea din şcoală înainte de absolvirea unuia din nivelurile acesteia” sau „ieşirea din şcoală în general, indiferent de nivel, fără obţinerea diplomei care să ateste finalizarea studiilor” sau „ieşirea din sistemul de învăţământ fără un act care să-l certifice pe piaţa muncii”.
Din punct de vedere economic, abandonul şcolar reprezintă un indicator al eficienţei sistemului şcolar; cu cât indicele este mai mic, cu atât sistemul şcolar este mai eficient.
Cauzele abandonului școlar pot fi evaluate din trei perspective:
- Cauze psihologice – care ţin de personalitatea şi starea de sănătate a elevului: motivaţie şcolară scăzută, lipsă de interes, încredere scăzută în educaţia şcolară, oboseală, anxietate, autoeficacitate scăzută, imagine de sine deteriorată, sentimente de inferioritate, abilităţi sociale reduse, pasivitate; refuzul de a adera la o alegere făcută de alţii (reacţie la presiunea exercitată de dorinţele adulţilor);
- Cauze sociale – care ţin de familie, condiţiile socio-economice ale familiei: sărăcia, stil parental indiferent, neglijent, familii dizarmonice, părinţi foarte ocupaţi sau plecaţi în străinătate;
- Cauze psihopedagogice – care ţin de contextul şcolar specific (inclusiv relaţia profesor – elev): presiunea grupului, supraîncărcarea şcolară, comunicarea defectuasă elev-profesor (ironizarea, umilirea elevului), evaluarea subiectivă, frica de evaluare, conflict cu colegii, practici educative percepute de elevi ca fiind nedrepte, frustrante, incompatibilitate între aspiraţiile, trebuinţele de învăţare şi oferta educaţională a şcolii.
Consider că principala cauză a abandonului şcolar ţine de relaţiile copiilor cu propria familie. Majoritatea copiilor care abandonează şcoala au un părinte plecat în străinătate, sau chiar ambii părinţi. Astfel, copilul este nevoit să rămână cu bunicii, care nu au aceeaşi autoritate în faţa copilului. De exemplu, am întâlnit un caz în care o elevă, la începutul anului şcolar, frecventa cursurile şcolare, se implica în diferite activităţi extracurriculare, ca spre sfârşitul anului şcolar, aceasta să absenteze de la şcoală. Motivul pentru care consider că nu a mai frecventat cursurile este că după trei luni de la începerea anului şcolar, ambii părinţi au plecat în străinătate, copila rămânând în grija bunicului. Aceasta nu a ţinut cont de părerea bunicului, a intrat într-un anturaj neadecvat şi, în cele din urmă, a plecat de acasă.
Cum putem noi, în calitate de profesori, preveni abandonul şcolar al acestei eleve, al elevilor în mod general? Poate că în momentul în care profesorul diriginte este înştiinţat de absenţa mai îndelungată a părinţilor din viaţa elevilor, şcoala ar trebui să impună şedinţe săptămânale cu un consilier pentru a urmări starea emoţională a acestora.
O altă soluţie ar fi implicarea elevilor în activităţi atractive, renunţarea la sistemul de predare tradiţional şi adoptarea unui sistem precum în occident, unde elevii sunt implicaţi în activităţi practice, desfăşurate în afara sălii de clasă. Implicarea acestora în activităţi de grup duce la socializare, la legarea de prietenii, poate chiar la discernământul între bine şi rău.
În rândurile de mai sus am prezentat doar o singură situaţie, dar fiecare caz de abandon şcolar are o „istorie” proprie care presupune o analiză complexă, o interpretare psihogenetică, dinamică şi funcţională a situaţiei particulare a fiecărui subiect aflat în această situaţie. Astfel, o parte din cei care au abandonat şcoala provin:
- din familii dezorganizate cu domiciliul instabil;
- din familii dezinteresate de şcoală sau care au în concepţia lor de a-şi lăsa copiii să urmeze doar 4 clase;
- din familii cu situaţie financiară precară şi nu au posibilitatea susţinerii costurilor şcolare;
- din familii rezultate din părinţi divorţaţi, caz în care copiii au părăsit domiciliul, pleacă la fraţi mai mari, apoi pleacă din localitate, stau în concubinaj sau se căsătoresc;
- din familii monoparentale – prin divorţ, separare sau prin deces;
- tată sau mamă alcoolici;
- navetă grea – copiii care nu au rezistat fizic navetei au abandonat şcoala.
Pentru învățământul liceal (în special în cazul liceelor tehnologice), strategiile de prevenire trebuie să fie ancorate în nevoile specifice de dezvoltare personală și profesională ale adolescenților:
1.Programul de Peer-Mentoring: Elevii din clasele terminale (a XI-a și a XII-a) cu un parcurs școlar bun sunt pregătiți să devină mentori pentru bobocii (clasa a IX-a) identificați cu risc de abandon (absențe numeroase, medii mici, dificultăți de integrare). Astfel, adolescenții tind să accepte mai ușor sfaturile și sprijinul colegilor de vârstă apropiată decât ale profesorilor, creându-se o rețea de suport emoțional și academic directă.
2.Proiecte de invățare prin experiență practică: Înlocuirea orelor pur teoretice de dirigenție sau de opționale cu stagii de practică la agenți economici locali, vizite de lucru în întreprinderi, sau ateliere de mecatronică, design, gastronomie etc. În felul acesta, elevii înțeleg utilitatea directă a studiilor pentru viitoarea lor carieră, crescând motivația intrinsecă de a finaliza liceul și de a obține o calificare.
3.Ințiativa „A doua șansă la încredere” – Monitorizarea timpurie a frecvenței:
– Implementarea unui protocol intern prin care, la cumularea a 10-15 absențe nemotivate, dirigintele convoacă o echipă multidisciplinară (diriginte, psiholog școlar, asistent social local). Se realizează un plan individualizat de sprijin, fără aplicarea imediată a sancțiunilor punitive (cum ar fi scăderea notei la purtare, care adesea accelerează abandonul). Schimbarea abordării din una represivă într-una suportivă, arătându-i elevului că școala caută soluții alături de el.
4. Ateliere de dezvoltare socio-emoțională și orientare în carieră: Organizarea lunară a unor sesiuni interactive axate pe gestionarea stresului, rezolvarea conflictelor, prevenirea bullying-ului și redactarea unui CV/pregătirea pentru un interviu de angajare. Dezvoltarea abilităților de viață (life skills) ajută la creșterea stimei de sine și la combaterea sentimentului de inutilitate pe care îl resimt mulți tineri vulnerabili.
5.Limbajul conectiv și parteneriatul cu tutorii/bunicii: Crearea unor grupuri de suport sau întâlniri de consiliere dedicate tutorilor legali (bunici, rude) care au în îngrijire copii cu părinți plecați în străinătate. Școala le poate oferi ghidaj cu privire la particularitățile psihologice ale vârstei adolescenței și modalități alternative de menținere a autorității parentale.
Astfel, activitatea de prevenire este complexă, deoarece presupune intervenţii concrete care să ducă la reducerea cât mai mult a fenomenului de abandon şcolar, prin acţiuni menite să limiteze sau să înlăture unde este posibil, cauzele abandonului şcolar. De aceea, este nevoie să existe preocupări reale pentru prevenirea abandonului şcolar, atât din sfera politică, cât şi din partea societăţii civile.
Consider că prevenirea absenteismului şi a abandonului şcolar s-ar îmbunătăţi prin realizarea unor programe guvernamentale care să vizeze prevenirea abandonului şcolar, care să ţină cont de toţi factorii care pot determina abandonul şcolar şi în consecinţă programele să conţină măsuri concrete de limitare a acţiunii factorilor de risc; prin existenţa unor programe iniţiate de ONG-uri, care să urmărească reducerea sau chiar eradicarea fenomenului de abandon şcolar; prin acţiuni eficiente ale organismelor locale care se ocupă cu prevenirea şi combaterea abandonului şcolar, precum şi cu ajutarea copilului aflat în situaţia de abandon şcolar.
Bibliografie
1. Cristea, C.G., Psihologia educaţiei, Ed. Bucureşti, 2003;
2. Drăgan, I., Nicola, I., Cercetarea psihopedagogică, Tg. Mureş, Ed. Tipomur, 1993;
3. Gal, D., Educaţia şi mizele ei sociale, Cluj – Napoca, Ed. Dacia, 2002;
4. Grosu, N., Tratat de sociologie. Abordare teoretică, Bucureşti, Editura Expert, 1999.