Se vorbeşte mult în spaţiul public despre o criză a sistemului de învăţământ şi despre faptul că noi, profesorii suntem provocaţi constant în găsirea unor metode şi strategii de stimulare a interesului elevilor. Este cunoscut faptul că învăţământul românesc se caracterizează prin spirit teoretizant, informaţii teoretice consistente, prin orientarea elevilor spre studiu individual. Toate aceste coordonate ar putea fi la baza unui sistem de învăţare eficient, dar doar dacă în completarea lor ar fi luate în calcul noi dimensiuni de dezvoltare generate de o societate în continuă schimbare.
Iată că am experimentat cu toţii în ultimul timp situaţii excepţionale, de povestit generaţiilor următoare, cu lecţii online, unde elevii şi profesorii au desfăşurat ore în faţa unui monitor sau smart phone. Pare paradoxal, nu-i aşa, în condiţiile în care orice părinte responsabil impunea copilului limită de timp în a folosi telefonul sau laptopul anterior pandemiei.
Astfel, adulţii au realizat că elevii, copiii lor sunt mai bine pregătiţi pentru aceste noi coordonate ale sistemului de învăţământ, în care deprinderile de a utiliza calculatorul, uşurinţa de a naviga printre platforme didactice sau informaţii şi tehnici online au fost esenţiale pentru reuşita unui sistem funcţional. Aceste abilităţi au fost câştigate de către majoritatea copiilor în afara sistemului de învăţământ public, pentru că noi excelăm în a învata copiii teorie despre cum să construiască un site web, fără a implementa practic aceste cunoştinţe. Absolutizarea acestei situaţii este nedreaptă cu siguranţă, existând numeroase excepţii, dar din păcate ele sunt la nivel de profesori dedicaţi şi nu la nivel de sistem integrat. Cadrelor didactice din sistemul românesc li se reproşează adeseori că nu sunt mai dedicate acestei meserii, că nu participă mai entuziast la perfecţionarea şi clădirea performanţelor elevilor. Uşurinţa cu care profesorii sunt blamaţi arată o lipsă de perspectivă, o lipsă de înţelegere a unui întreg sistem de învăţământ, neinteresat nici de performanţă, nici de integrarea socială a elevilor, nici de raportarea realistă la societate a noţiunilor predate.
Din ce în ce mai des întâlnesc în rândul colegilor profesori o abordare individuală, desprinsă de sistem, a coordonatelor ce construiesc performanţa elevilor şi mai ales corelarea cunoştintelor cu realitatea de zi cu zi.
Ca profesor de limba engleză mă pot considera norocoasă pentru că materia pe care o predau este considerată de către elevi importantă şi necesară în raportarea la viaţa reală. Obiectul limba engleză este, pe bună dreptate, considerat o parte importantă din educaţia lor pentru viitor, fie pentru cei care îşi doresc performanţe intelectuale la nivel teoretic, fie pentru cei aplecaţi spre o latură mult mai practică a vieţii, dornici să activeze pe piaţa muncii cât mai repede, în ţară, sau în străinătate. Interesul elevilor de liceu pentru limba engleză, trebuie să fie perceput din perspectiva dorinţei lor de a fi mai bine pregătiţi pentru piaţa muncii, pentru a fi adaptaţi cerinţelor unei bune pregătiri profesionale.
Astăzi, cunoaşterea limbii engleze este o condiţie aproape obligatorie şi pentru casierele de la supermarket. Ca profesor de limba engleză trebuie să înţelegi aceste realităţi şi să ridici ştacheta procesului educativ dincolo de limitările unei programe, dincolo de manualele concepute în străinătate – la Oxford sau Cambridge. Pentru aceşti tineri nu e relevant studiul subordonatelor sau a subjonctivului. Pentru ei este importantă învăţarea din punct de vedere practic a situaţiilor pe care le vor întâlni în viaţa de zi cu zi: cum se prezintă la un interviu, cum cer indicaţii pe stradă, cum comandă într-un restaurant şamd. Activitatea de învăţare potrivită cultivării acestor deprinderi de comunicare este JOCUL DE ROL/ ROLE PLAY.
Această activitate încurajează elevii să interacţioneze, dar mai ales să îşi folosească cunoştinţele în circumstanţe pe care le pot întâlni în viaţa de zi cu zi. Faptul ca elevii doar ,,interpretează,, în clasă, într-un mediu familiar o situaţie dată le conferă siguranţă şi încredere, iar apoi, când vor fi puşi în situaţia de a folosi cu adevărat lucrurile învăţate vor fi mult mai încrezători în forţele proprii. Simularea la clasă a diferitelor situaţii posibil a fi întâlnite în viaţa reală este, cu siguranţă, una dintre preferatele mele ca modalitate de pregătire a elevilor pentru o viaţă independentă. Pe langă faptul că o situaţie deja întâlnită le poate oferi elevilor siguranţa discursului, această activitate le permite să fie creativi, imaginativi, îi forţează să îşi adapteze discursul în funcţie de partener, în funcţie de circumstanţe.
Pregătind aceste activităţi într-un mediu sigur, cum este sala de clasă, îi pregăteste într-un mod etapizat pentru o abordare pragmatică a discursului ulterior, într-o situaţie din viaţa de zi cu zi.
Bibliografie
1. Harmer, Jeremy, How to Teach English, Edinburgh, Pearson Education Limited, U.K., 2001[1]
2. Rogers, Sue; Evans, Julie, Inside Role-play in Early Childhood Education, New York, Routledge Taylor& Francis Group, U.S.A, 2008.
3. Cohen, Louis; Manion, Lawrence; Morrison, Keith, Research Methods in Education, New York, Routledge Taylor&Francis Group, U.S.A, 2007.