Poveștile constituie un mijloc valoros de realizarea a sarcinilor instructiv-educative de dezvoltare a proceselor psihice și a limbajului sub toate aspectele sale. Prin intermediul povestirii, copiii dobândesc reprezentări despre obiecte, fenomene, întâmplări, situații, ce nu pot fi percepute ca atare, ele lărgesc orizontul de cunoaștere al preșcolarilor. Povestirea devine un model de vorbire când este prezentată într-o formă corespunzătoare din punct de vedere gramatical și stilistic.
Ascultând poveşti şi basme, copiii întâlnesc noi expresii care, care odată cunoscute, devin un bun al lor. Oricât de simple sunt povestirile pe care le prezentăm copiilor, prin conţinutul lor plin de învăţăminte, ele contribuie la formarea unor trăsături pozitive de voinţă şi caracter, la dezvoltarea armonioasă a personalităţii copiilor, le furnizează cunoştinţe privitoare la cele mai variate aspecte din viaţă şi domenii de activitate, îi familiarizează cu lumea vegetală („Povestea nucii lăudăroase” de V. Colin; „Povestea crizantemei”***; „Frunza” de E. Gârleanu; „Povestea castanelor, de T. Banciu); animală („Capra cu trei iezi” de Ion Creangă; ”Vulpea şi Motanul” de Fraţii Grimm; „Punguţa cu doi bani” de Ion Creangă; „Găinuşa cea moţată”, de C. Gruia; „Unde a zburat rândunica”, T. Constantinescu;) umană („Dumbrava minunată” de M. Sadoveanu; „Sanda la grădiniţă***”; „Albă ca zăpada”de Fraţii Grimm; „Greuceanul”, de P. Ispirescu; „Povestea lui Harap-Alb”, de I. Creangă; „Floriţa din codru” de I. Slavici; „Cenuşăreasa” de Fraţii Grimm); cu diferite fenomene fizice şi chimice (”Pic-Pic şi Pica –Pica”de L. Trăsnea; „Povestea fulgului de zăpadă”, de T. Banciu ; „Soarele şi omuleţii de zăpadă” de H. Wilk şi M. Cremene).
Prin bogăţia şi varietatea ideilor pe care le cuprind poveştile emoţionează şi-l conving pe ascultător de frumuseţea vieţii şi adevărului având o deosebită valoare epică. Prin intermediul poveştilor, educatoarea oferă copilului posibilitatea de a învăţa să înţeleagă gândurile şi sentimentele oamenilor prin folosirea cuvântului şi imaginii artistice, îl familiarizează cu structura limbii, cu bogăţia formelor sale gramaticale, cu frumuseţea şi expresivitatea limbii şi contribuie astfel la dezvoltarea limbajului şi a gândirii.
Activitatea de povestire îmbracă două categorii:
a) Povestirile educatoarei: sunt activităţi de expunere orală a unor poveşti, basme din literatura română sau universală care, prin conţinutul lor, furnizează copiilor cunoştinţe privitoare la cele mai înalte aspecte de viaţă şi domenii de activitate, îi familiarizează cu natura înconjurătoare. Prin varietatea, bogăţia şi noutatea ideilor pe care le cuprind, dar mai ales prin felul în care autorul şi apoi povestitorul reuşesc să le prezinte, să-l emoţioneze şi să-l convingă pe ascultător, ele sunt mijloace autentice de educare. Pe calea povestirilor spuse de educatoare pătrund în limbajul copiilor forme de exprimare atât ale limbii literare culte, cât şi cele populare, copiii familiarizându-se cu expresii poetice, formule specifice stilului povestitor, cu diverse structuri gramaticale, astfel vocabularul se îmbogăţeşte simţitor, se activează vorbirea şi se dezvoltă sub toate aspectele.
b) Povestirile copiilor:
• Repovestiri – oferă posibilitatea fixării cunoştinţelor prin exersarea vorbirii copiilor. Este un procedeu destul de răspândit, deşi obiectivul concret vizat ţine mai mult de verificarea memoriei decât de evaluarea gradului de înţelegere. Repovestirile organizate după un şir de ilustraţii sunt mai accesibile decât cele după un plan dat. Cuvântul are la bază „imaginea” care vine mult în sprijinul vorbirii. Foarte uşor reproduc copiii o poveste dacă ideile principale sunt marcate de două – trei tablouri reprezentative.
Dacă în timpul repovestirilor după imagini, copiii urmează firul cursiv, logic al poveştii, de cele mai multe ori în timpul repovestirilor după un plan verbal, se observă omisiuni sau inversiuni de text. Pentru o bună fixare a poveştilor am desfăşurat cu multă priză la copii – dramatizările – repovestiri pe roluri. În astfel de jocuri, copilul îşi alege un personaj, pe care-l interpretează. Pentru aceasta, el trebuie să reuşească să redea rolul. O poate face numai dacă cunoaşte bine povestea şi dacă şi-a însuşit bine textul. Sunt copiii care se exprimă mai greoi şi trebuie ajutaţi mereu, dar la grupa de 6-7 ani unii dintre ei îşi „conceptualizează” rolul, interpretându-l prin replici proprii care dau bogăţie conţinutului poveştii.
• Povestiri după un şir de ilustraţii: asociat cu imaginea vizuală, cuvântul deschide perspectiva creării unei povestiri în prezenţa ilustraţiilor. Compunerea independentă a povestirii, valorificând ilustraţiile prezentate este o formă de dezvoltare a limbajului, o formă prin care rezultatele sunt mai repede şi mai uşor obţinute. Eficienţa în dezvoltarea vorbirii nu depinde numai de conţinutul celor povestite, ci de felul în care se captează atenţia copiilor, de vocea firească, de măsura în care este completată latura semantică a cuvintelor şi îmbinărilor noi prin intonaţie, mimică şi gestică şi de felul în care sunt puşi copiii în situaţia de întrebuinţa cuvintele şi îmbinările noi în enunţuri personale adecvate, reproducând episoade sau povestirea.
Compunerea de către copii a unor povestiri contribuie la dezvoltarea proceselor intelectuale, punându-i pe copii în situaţia de a reproduce conştient date senzoriale şi materiale, logic-verbale înregistrate, reţinute şi combinate cu asociaţii proprii, le dezvoltă capacitatea de a depune un efort voluntar, le creează o independenţă faţă de adult, calităţi absolut necesare pentru adaptarea rapidă la sistemul muncii şcolare. Exemple de povestiri după un şir de ilustraţii: „O faptă bună”; „Întâmplări la marginea pădurii”; „În ogradă la bunici”; „La mare”; „La munte” ş.a.
• Povestiri cu început dat – la grupele mari se desfăşoară povestirile copiilor cu un început dat. În cadrul acestor povestiri copiii trec de la postura de ascultător la cea de povestitor, cu sarcina de a continua firul naraţiunii începute de educatoare şi de găsi şi de a găsi o rezolvare corespunzătoare a situaţiilor ivite. Ele sunt deosebit de valoroase din punct de vedere formativ fiind un început de compunere. Preşcolarii compun şi expun într-o manieră personală întâmplări, aspecte, fapte legate de viaţă, de preocupările şi cunoştinţele lor.
Începutul dat de educatoare trebuie să trezească interesul copiilor, să le impulsioneze imaginaţia, să-i familiarizeze cu locul şi cu personajele. Rolul educatoarei în cadrul acestei activităţi este de a încuraja copiii de a-i activa şi stimula în creaţia verbală, de a-i corecta cu tact şi înţelegere. Exemple de povestiri cu început dat: „Păţania lui Grivei”; „Pedeapsa cuvenită”; La cules de…” ş.a.
• Povestiri după modelul educatoarei – în aceste povestiri, la început se observă o oarecare greutate în exprimarea liberă şi finalizarea poveştii. Oferindu-le modele le sugerăm copiilor să redea o poveste asemănătoare. Exemplu: „O întâmplare din viaţa mea”; „Despre prieteni”. Pentru prima oară copiii imită întocmai modelul, apoi reuşesc să povestească ce li s-a întâmplat lor. Treptat copiii vor fi deprinşi să povestească în mod independent anumite fapte şi întâmplări din viaţa lor personală după un model oferit de educatoare şi astfel se nasc „povestirile adevărate”. Aceste povestiri au următoarea structură: anunţarea temei; expunerea model a povestiri de către educatoare; compunerea unei povestiri asemănătoare de către copii; evaluarea. După exemplul oferit copiii povestesc întâmplări scurte, nu atât trăite, cât mai ales imaginate de ei, deoarece modelul educatoarei a lăsat urme în conştiinţa lor, le-a stimulat dorinţa de povesti liber ceea ce gândesc, ceea ce reţin din expunerea altora, trecând totul prin prisma personalităţii lor şi adaptând totul la propria putere de înţelegere.
• Povestiri după o temă dată(sugerată) de un tablou, o jucărie – au un caracter individual, copiii creează o naraţiune valorificând fie propria experienţă, fie realizând asemănări cu fapte şi întâmplări întâlnite în basme şi poveşti. Având în vedere faptul că improvizaţiile copiilor nu au întotdeauna cursivitate, consistenţă logică, educatoarea trebuie să intervină ajutându-i să dezvolte subiectul, iar dacă e cazul le poate prezenta un model. Povestirile copiilor trebuie evaluate just, canalizate spre mai multe variante pe aceeaşi temă, iar aspectul creator al povestitorului trebuie încurajat. Foarte mult le plac copiilor povestirile „după o jucărie”, de genul: „Poveste despre un căţeluş”; „Puişorul neastâmpărat”; „Şoricelul şi pisica”; „Scrisoare către prietenul meu” (desen) ş.a.
Așadar, vârsta preşcolară reprezintă prin particularităţile sale psihice o perioadă deosebit de propice stimulării creativităţii verbale. „În această epocă a vieţii, prin legăturile ascunse dintre căile auditive şi cele motorii ale limbajului vorbit, percepţiile auditive par să aibă capacitatea de a provoca mişcările complicate ale limbajului articulat care se dezvoltă instinctiv, datorită acelor stimuli, ca şi când s-ar deştepta din somnul eredităţii. Se ştie foarte bine că numai la această vârstă se pot însuşi toate modulaţiile care caracterizează un limbaj şi că încercarea de a obţine aceste modulaţii mai târziu este zadarnică.”[1]
Este, deci, o datorie a educatoarelor să utilizeze această „perioadă sensibilă” pentru educarea vorbirii preşcolarilor în vederea pregătirii lor pentru activitatea viitoare.
Bibliografie
1. DAMȘA, IOAN, DAMȘA-TOMA, MARIA, IVĂNUȘ, ZOE, (1996), „Dezvoltarea vorbirii în grădinița de copii și în clasele I și a II-a”, Ghid metodic, Editura Didactică și pedagogică, R. A, București
2. DUMITRANA, MAGDALENA, (1999), „Educarea comunicării în învățământul preșcolar” volumul 1 Comunicarea orală, Editura Compania, Bucureşti;
3. ** * “Programa activităţilor instructive- educative în grădiniţa de copii”, (2005), Editura V&Integral, Bucureşti
4. Montessori, M., Descoperirea copilului”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, pag.245