Dezvoltarea socio-emoțională reprezintă una dintre dimensiunile esențiale ale educației timpurii, deoarece influențează modul în care copilul se adaptează la mediul educațional, relaționează cu cei din jur și își construiește imaginea despre sine. Poveștile cu rol terapeutic constituie un instrument educațional valoros, prin care copiii pot identifica, exprima și înțelege propriile emoții într-un mod accesibil universului lor. Articolul evidențiază importanța valorificării poveștii în activitatea cu preșcolarii și prezintă un exemplu practic de utilizare a acesteia pentru dezvoltarea încrederii în sine și a capacității de exprimare emoțională.
Cuvinte-cheie: educație timpurie, povești cu rol terapeutic, emoții, inteligență emoțională, preșcolari, dezvoltare socio-emoțională
Copilăria este perioada în care se formează primele repere despre lume, despre ceilalți și despre propria persoană. În acești ani, copilul învață nu doar să comunice, să exploreze și să descopere mediul înconjurător, ci și să își recunoască emoțiile, să le exprime și să găsească modalități potrivite de a relaționa cu cei din jur.
Educația timpurie are un rol important în dezvoltarea armonioasă a copilului, deoarece grădinița reprezintă primul mediu educațional în care acesta intră într-un colectiv, stabilește relații noi și învață să se adapteze unor situații diferite. Alături de dezvoltarea cognitivă și a limbajului, formarea competențelor socio-emoționale trebuie să ocupe un loc important în activitatea didactică, deoarece emoțiile influențează modul în care copilul învață, comunică și se raportează la ceilalți.
În activitatea mea cu preșcolarii la grupă am observat că, de multe ori, copiii trăiesc emoții intense pe care nu reușesc încă să le exprime în cuvinte. Unii copii devin retrași atunci când trebuie să vorbească în fața colegilor, alții întâmpină dificultăți în gestionarea frustrării sau a conflictelor apărute în timpul jocului. Fiecare copil are propriul ritm de dezvoltare emoțională, iar rolul cadrului didactic este acela de a crea un climat de siguranță și încredere, în care copilul să se simtă acceptat și sprijinit.
Una dintre metodele pe care le consider deosebit de eficiente în acest demers este utilizarea poveștilor cu rol terapeutic. Prin intermediul acestora, copilul pătrunde într-o lume imaginară, dar apropiată de experiențele sale, unde poate întâlni personaje care trăiesc emoții asemănătoare cu ale lui. Povestea îi oferă posibilitatea de a reflecta asupra propriilor stări sufletești fără a se simți evaluat sau corectat.
Personajele din povești devin modele de identificare pentru copii. Un personaj timid, speriat, trist sau furios poate reprezenta o oglindă a propriilor trăiri, iar modul în care acesta depășește dificultățile îi oferă copilului repere pentru situațiile reale de viață. Povestea nu transmite doar un mesaj, ci creează un context în care copilul poate învăța despre sine și despre ceilalți.
Daniel Goleman (2008) evidențiază importanța inteligenței emoționale și rolul acesteia în construirea unor relații armonioase, în autocunoaștere și în adaptarea la diferite situații de viață. Dezvoltarea acestor capacități începe încă din copilărie, iar grădinița oferă numeroase contexte prin care ele pot fi stimulate.
La rândul său, Bruno Bettelheim (2017) subliniază rolul important al poveștilor în dezvoltarea copilului, deoarece acestea îi permit să înțeleagă simbolic conflictele și dificultățile cu care se confruntă. Prin intermediul personajelor și al întâmplărilor prezentate, copilul poate descoperi modalități de rezolvare a problemelor și poate dobândi încredere în propriile posibilități.
În activitatea educațională, povestea nu trebuie să rămână doar un moment de audiție. Ea poate deveni punctul de plecare pentru conversații, jocuri de rol, activități artistice și exerciții de exprimare a emoțiilor. Întrebările adresate după lectură, precum „Cum s-a simțit personajul?”, „Ai trăit vreodată o situație asemănătoare?” sau „Cum ai putea să îl ajuți?”, îi încurajează pe copii să reflecteze și să comunice despre propriile experiențe.
În cadrul activităților de educație socio-emoțională am valorificat povestea „Ariciul Pufi și curajul de a spune ce simte”, creată pentru a sprijini copiii în înțelegerea timidității și dezvoltarea încrederii în propria persoană.
Ariciul Pufi este un personaj sensibil și prietenos, care are multe lucruri frumoase de spus, dar care se teme să vorbească în fața celorlalți. El se întreabă dacă ceilalți îl vor asculta sau dacă va spune ceva greșit. Deși are o inimă bună și multe experiențe de împărtășit, Pufi preferă să rămână în tăcere.
Într-o zi, la Școala din Pădure, Bufnița înțeleaptă îi invită pe toți puii de animale să povestească despre un lucru care îi face fericiți sau despre un moment în care s-au simțit mândri de ei. Rând pe rând, animalele își împărtășesc experiențele, iar Pufi descoperă că și el are o poveste valoroasă. Cu toate acestea, când îi vine rândul, emoțiile îl fac să ezite.
Bufnița îl încurajează și îi spune că adevăratul curaj nu înseamnă lipsa fricii, ci puterea de a încerca chiar și atunci când avem emoții. Cu sprijinul celor din jur, Pufi reușește să povestească despre momentul în care a avut grijă de o pasăre rănită și descoperă că vocea lui este importantă.
Mesajul acestei povești este acela că fiecare copil are propriul ritm și propriul mod de a se exprima. Emoțiile nu trebuie ascunse, ci înțelese și acceptate. Curajul se construiește treptat, prin experiențe pozitive și prin sprijinul celor din jur.
După lectura poveștii, copiii au fost invitați să discute despre emoțiile personajului și despre situații în care s-au simțit asemenea lui Pufi. Activitatea a continuat prin realizarea „Copacului curajului”, unde fiecare copil a reprezentat un moment în care a avut curaj: să vorbească în fața colegilor, să încerce ceva nou, să ceară ajutor sau să își exprime o emoție.
Observațiile realizate în timpul activității au evidențiat implicarea copiilor și disponibilitatea lor de a comunica despre propriile trăiri. Copiii care participau mai rar la conversațiile de grup au fost încurajați de exemplul personajului și au găsit modalități proprii de exprimare.
Această experiență mi-a confirmat faptul că povestea poate deveni un instrument educațional cu o valoare deosebită. Ea creează o legătură între lumea imaginară și lumea interioară a copilului, oferindu-i acestuia posibilitatea de a se cunoaște, de a-și înțelege emoțiile și de a dezvolta relații armonioase cu cei din jur.
Conform Curriculumului pentru educația timpurie (Ministerul Educației Naționale, 2019), dezvoltarea socio-emoțională reprezintă o componentă importantă a formării copilului. Activitățile bazate pe povești se integrează firesc în acest proces, deoarece răspund nevoii copilului de a învăța prin joc, imaginație și interacțiune.
Perspectiva lui Vîgotski (1978) evidențiază importanța interacțiunii sociale în dezvoltarea copilului. Dialogul purtat cu adultul și cu ceilalți copii, pornind de la o poveste, contribuie la dezvoltarea limbajului, a capacității de reflecție și a autoreglării emoționale.
În concluzie, poveștile cu rol terapeutic reprezintă o modalitate blândă și eficientă de sprijinire a dezvoltării emoționale a preșcolarilor. Ele îi ajută pe copii să își recunoască emoțiile, să le exprime și să descopere soluții potrivite pentru situațiile dificile. Uneori, o poveste spusă cu răbdare, empatie și căldură poate deveni primul pas spre curaj, încredere și echilibru emoțional.
Bibliografie
1. Axline, V. M. (1969). Play Therapy. New York: Ballantine Books.
2. Bettelheim, B. (2017). Psihanaliza basmelor. Semnificația și importanța basmelor. București: Editura Univers.
3. Goleman, D. (2008). Inteligența emoțională. București: Curtea Veche Publishing.
4. Ministerul Educației Naționale. (2019). Curriculum pentru educația timpurie. București.
5. Vygotsky, L. S. (1978). Mind in Society: The Development of Higher Psychological Processes. Cambridge, MA: Harvard University Press.