Lupta împotriva eșecului școlar a constituit și constituie o preocupare majoră a părinților, cu atât mai mult cu cât reușita elevului depinde, în mare măsură, de motivație. Spectrul abandonului școlar frământă familiile și cadrele didactice deopotrivă, conștiente fiind că provocarea majoră în combaterea acestuia o reprezintă susținerea motivației elevului. Dincolo de mediul familial și școlar, copilul-elev este cufundat într-o viață a comunității în care trăiește și care va influența în egală măsură aplecarea către frecventarea (sau nu) a mediului școlar.
Pentru Benoit Galand, abandonul şcolar este influențat apriori de factori legați de sănătate (depresie, consumul de medicamente, etc) și de traiectoria școlară: sancțiuni anterioare, exmatriculări , aspirații parentale, etc, factori care acționează în cascadă, astfel încât elevul prins în vâltoarea lor nu se poate redresa. Deși pierdem adesea din vedere, noi, cadrele didactice, și ei, părintii, motivația de a învață se naște înainte de primul an de învățământ.
Familia este prima şcoală a copilului, iar plăcerea pe care copilul o descoperă în actul învățării este procurată printre adulți și împreună cu aceștia. Învățarea este influențată de valorile culturale și spirituale care sunt cultivate în preajma preșcolarului. Dacă intre valorile din mediul familial și cel școlar apare o discordanța severă, elevul le va îmbrățișa pe cele din familie pentru că ele sunt adânc înrădăcinate în mintea sa, ca urmare a faptului binecunoscut că modelul parental este cel mai puternic model, cel pe care copilul îl va urma inconștient, chiar și în cele mai rebele perioade ale dezvoltării sale.
Mai mult decât atât, ipostaza dubla copil-elev se poate găsi la un moment dat într-un conflict de loialitate între familie și scoală, în situația în care conținuturile pot aduce atingere culturii sale și, prin urmare, devine legitimă o respingere a disciplinelor în cauza, sau a sistemului în ansamblul sau.
Pe de altă parte, a învață înseamnă a pune în discuție reprezentările inițiale pentru a ne deschide perspective noi. Din nou, rolul părinților și a educației pe care aceștia au înțeles să o transmită copiilor este covârșitor: a împinge odrasla către experiențe noi, către descoperiri personale și a-l determina să iasă din coconul familial – iată marea provocare a noilor părinți obsedați de control și de „bune maniere”, de lecțiile de engleza, pian, balet, înot, tenis și câte altele…
A le oferi metode de învățare, cunoștințe și îndemânări nu este suficient. Doar experiența personală – „pragul de sus” – va scoate la iveală ceea ce a acumulat copilul chiar dacă, uneori, orgoliul părintelui e gâdilat mai degrabă de ochii admirativi ai mămicilor din parc la vederea preșcolarului care știe să numere până la doisprezece în engleză. Copilul și adolescentul au nevoie de securitate, dragoste și stimulare pentru a fi capabil să învețe și să devină autonom. Valorile umane, altruiste se transmit în sânul familiei mai întâi. Copii noștri au nevoie de modele parentale, de modele pe care să le urmeze pentru a înțelege ce este acceptabil și ce nu este acceptabil. Trebuie să se simtă în siguranță pentru a se putea avânta în aventura cunoașterii, de unde importanța securității emoționale și afective, căci, dacă copilul este neliniștit pentru unul din părinții săi, el nu-și va putea elibera spiritul pentru a și-l îndrepta către cunoaștere.
Calitatea relațiilor dintre copii și părinți, dialogul între aceștia sunt alți factori determinați în evoluția școlară a elevilor. Încurajarea în depășirea activităților dificile de la scoală sădește gustul succesului și îl ajută pe copil să surmonteze dificultățile din mediul școlar și din afara lui. Este normal ca un copil să încerce să evite efortul intelectual, dar părintele care permite eludarea acestuia la vârste fragede nu va putea sa-și mai determine adolescentul să lucreze în mod susținut.
O altă capcană în care cad adesea părinții este aceea a copilului care își gerează singur școlaritatea și care înțeleg prin aceasta libertate acordată un vot de încredere necondiționată sau, arareori recunoscut deschis, un dezinteres pentru evoluția sa școlară pentru că „și-aşa, dacă are facultate la ce-i folosește?”.
O altă atitudine dezastruoasă pentru motivația unui elev o reprezintă deresponsabilizarea copilului. Când un părinte îi spune copilului său că nu a acumulat corespunzător conținuturile unei materii sau ale alteia din cauza profesorului (prea nervos, prea expeditiv, etc), scuzându-i în acest fel actele, înseamnă a-i anula rolul sau de elev care trebuie să fie conștient că, de fapt, el este beneficiarul direct al interesului sau dezinteresului său pentru disciplinele predate. Este preferabil ca acesta să conștientizeze că schimbarea nu vine din exterior, respectiv profesorul care-și va schimba atitudinea, ci din din faptul că el însuși are capacitatea de a schimba desfășurarea procesului său de învățare.
Pentru Germani Ducalo, „unii părinți hrănesc atitudini infantile în copiii lor, supraprotejându-i. Este cazul părintelui care-și menține copilul într-un univers regresiv, neîncurajând nicio tentativă de autonomie și nici un efort”. În opinia psihopedagogilor, unul din rolurile părinților este ca acesta să-și ajute copiii să accepte constrângerile și frustrările trecătoare pentru a merge mai departe. Școala reprezintă în această situație oglinda societății profesionale în care relațiile se negociază mai mult sau mai puțin.
Obsesia rezultatelor este un alt aspect care influențează parcursul școlar al elevului. Adeseori, profesori sau părinti negustori recurg la un sistem de recompense și pedepse pentru a-l motiva pe copil, fără să înțelege că, de fapt, acesta trebuie sa găsească sensul actului învățării. Motivația extrinsecă în care activitatea practicată nu-i procură plăcere, ci este un mod de a evita o pedeapsă sau de a obține felicitări sau note bune nu poate susține învățarea pe termen lung pentru că scopul poate varia extrem de mult de la o disciplină la alta sau de la o vârstă la alta. Aşa se face că, pedeapsa sau recompensa care funcționau cu succes la un moment dat nu mai produce efect într-o altă situație, iar pedagogul sau părintele rămâne fără nicio pârghie. Mai grav decât atât, se instaurează competiția între elevi, apar câțiva câștigători și o multitudine de perdanți. Este adevărat că și acest demers își are originile tot în societatea umană condusă obsesiv în termeni de eficacitate și rentabilitate. Evident că părintii trebuie să aibă așteptări în privința școlarității copilului lor, dar acestea trebuie să reflecte calitățile și capacitățile acestuia. O sarcină prea facilă nu va da ocazia elevului de a-și dovedi achizițiile și, prin urmare, motivația sa va fi scăzuta. La fel, stresul provocat de o sarcină prea complicată va duce la demotivate și pierderea încrederii în sine. Dacă așteptările părinților nu sunt realiste, aceștia vor nutri frustrări care nu-i vor lăsa să se bucure de împlinirile concrete ale copiilor lor și, pe termen lung, vor contribui major la eșecul școlar.
Parteneriatul familie-scoală este cu siguranță o garanție a motivației copilului-elev. Părinții care investesc emoțional în şcoala copiilor lor îi încurajază pe cei din urmă să investească în propria lor formare. Una din cele mai mari dificultăți ale societății actuale o constituie solitudinea din mediul familial și, prin reverberare, solitudinea în mediul școlar.