Organizarea conținuturilor în perspectiva informatizării învățământului cuprinde trei aspecte: problematica generală, etapele informatizării învățământului și ale adaptării conținuturilor în mediu didactic informatizat, precum și sistemele de expert, un nou cadru pentru organizarea conținuturilor învățământului și ale educației.
În literatura pedagogică, problematica generală ce face referire la informatizarea învățământului delimitează trei modalități de adaptare a conținuturilor, modalități diferențiate prin nivelul de complexitate al obiectivelor instrucționale și prin gradul de valorificare pedagogică a posibilităților oferite de computer:
- introducerea cursurilor de informare respectiv formare în informatică, cu statutul de disciplină distinctă în planul de învățământ;
- demersurile de conștientizare a educaților și educatorilor practicieni specializați în toate ariile curriculare, în legătură cu avantajele valorificării didactice a computerului;
- valorificarea calculatorului nu numai ca mijloc didactic performant, dar și ca strategie de proiectare și de desfășurare a activității curriculare în toată complexitatea sa, în special prin producerea și aplicarea în scopuri didactice de software pentru toate ariile curriculare.
Aceste modalități au apărut, dar nu s-au înlăturat succesiv. Teoretic, coexistența lor este perfect utilă și posibilă. În practica școlară însă, interrelația lor nu este întotdeauna axată pe complementaritate și pe intersusținere. Prin concurență, apar mereu obstacole, în special pentru dezvoltarea celei de-a treia modalități:
- „obstacolul fizic”, determinat de conceperea laboratoarelor de informatică drept loc de desfășurare” exclusivă a orelor de informatică sau de științe exacte.;
- „obstacolul mental” , sau larg răspândita imagine a calculatorului ca proprietate de drept a profesorului de informatică, ca mijloc didactic ținut sub cheie. Împiedicarea difuziunii fizice în mediul cotidian al clasei determină încetinirea difuziunii mentale a calculatorului, manifestată în organizarea conținuturilor, în adaptarea metodelor de predare și de evaluare, în multiplicarea formelor de organizare a procesului de învățământ.
- „obstacolul” de asistență tehnică ce exprimă necesitatea lărgirii corpului didactic cu „profesorul asistent de informatică” cu triplu rol: să ofere asistență tehnică, să asiste profesorii și elevii în utilizarea calculatorului, să acorde consiliere în conceperea, aplicarea și evaluarea software.
În ce privește etapele informatizării învățământului și ale adaptării conținuturilor, anlizând impactul calculatorului în învățământ, prin operatorul timp istoric, au fost identificate trei „valuri” (Sendov, B.):
- În prima etapă, computerul a intrat în școală ca virtual facilitator educațional, în continuarea retroproiectorului, magnetofonului și s-a impus apoi ca obiect de studiu în sine, ca disciplină cu statut opțional sau obligatoriu.
- În a doua etapă, asimilată cu perioada învățării asistate de calculator în varianta clasică, valorificarea calculatorului s-a lărgit prin interpretarea acestuia ca resursă educațională cu potențial mare în toate ariile curriculare. Aceasta este etapa în care se află cele mai multe școli din lume, pe linia informatizării învățământului. Deși se constată progrese față de metodologia inițială a învățării programate, ajungându-se la un nivel de complexitate considerabil al formelor de afișare și a regulilor de analiză a răspunsurilor celui ce învață cea mai mare parte a sistemelor IAO curente este bazată pe clișee, pe reacții programate în prealabil ca specificație algoritmică: se prezintă un text sau o imagine, se dă o probă, se așteaptă un răspuns, se face analiza acestuia și în urma rezultatului este selectată o nouă imagine.
- A treia etapă, mai mult ipotetică decât reală prefigurează o influență mai substanțială a noilor tehnologii informaționale și comunicaționale, ca „sistem de învățare” ce va determina modificări în definirea obiectivelor educaționale, reorganizarea conținuturilor, în manieră interdisciplinară, integrată, modulară, adaptarea metodologică pe continuum-ul predare-învățare-evaluare, interpretarea relației profesor-elev, redimensionarea competențelor profesorului și chiar o nouă filozofie și deontologie a profesiei I. Mackintosh, 1986, și S. Papert, 1980 condiționează apariția acestei etape de penetrare în învățământ a computerelor și a sistemelor informaționale permanente, a programelor complexe, foarte interactive, scrise în limbaje specifice sistemelor expert.
Un sistem expert se compune dintr-o bază de cunoștințe, sub o formă cât mai apropiată de câmpul real, natural de aplicații; structura de soluționare a problemelor sau un program gazdă; interfața interactivă utilizator-calculator.
În ansamblul, un sistem expert reprezintă un sistem de programe care stochează și acumulează „elemente de cunoaștere” sau cunoștințele și abilitățile experților umani într-un domeniu specific de cunoaștere, trage concluzii din acest domeniu, încercând să reproducă comportamentele experților în soluționarea situațiilor concrete ale domeniului lor de excelență.
Caracteristicile departajante ale sistemului expert față de IAC în varianta clasică:
- toate cunoștințele sunt afișate într-o manieră explicită;
- poate judeca cu date probabilistice, nesigure, vagi;
- încearcă să simuleze gândirea umană, accentuând raționamentul calitativ;
- explică propria linie de raționament într-u mod inteligibil și pentru un nespecialist în informatică;
- permite să fie chestionat asupra modalității în care a ajuns la o anumită concluzie, de ce nu a acceptat o altă ipotez, este capabil să se corijeze sau să se adapteze la introducerea de noi date;
- poate fi ameliorat continuu, este extensibil sau programat sa crească.
Bibliografie
Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice Bogdan Balan, Ștefan Boncu, Andrei Cosmovici, Teodor Cozma, Carmen Crețu, Constantin Cucoș (coord.), Ion Dafinoiu, Luminița Iacob, Constantin Moise, Mariana Momanu, Adrian Neculau, Tiberiu Rudică, Polirom 2005