Viaţa cotidiană stă, în mare măsură, sub zodia esteticului. Contactul cu opera de artă, design-ul vestimentar sau al bunurilor de consum, arhitectura sau spaţiul ambiental, o parte din activităţile noastre diurne, participarea la ceremoniile cele mai diverse impun o pregătire atentă pentru a recepta valorile estetice. Chiar şi educaţia presupune un registru estetic.
Ca latură a educaţiei, educaţia estetică îndeplineşte multiple funcţii educative, exercitând o acţiune polivalentă asupra dezvoltării personalităţii. Pentru a le înţelege mai bine, ne vom referi la natura şi specificul artei, precum şi la categoria de bază a esteticii – frumosul. Educaţia estetică nu vine să limiteze sau să afecteze libertatea alegerii sau aderării la frumosul autentic. Dimpotrivă, prin intermediul ei se pregăteşte terenul întâlnirii cu valoarea; ea nu limitează ci luminează, deschide un evantai de alegeri, opţiuni.
S-a vorbit şi se mai vorbeşte încă de un analfabetism şcolar, uitându-se de un alt tip de analfabetism, mai subtil şi ascuns, dar mult mai periculos şi anume „analfabetismul estetic”, adică incapacitatea de a sesiza şi vibra în faţa frumosului. Imunitatea afectivităţii fată de zone întinse ale existenţei are consecinţe negative atât pentru indivizi cât şi pentru societăţi (indiferent că sunt dezvoltate sau subdezvoltate economic). Există o criză în artă ce nu ţine de creaţia artistică ci de receptivitatea noastră faţă de acest fenomen şi, de aceea, stimularea spiritului copiilor prin intermediul artelor constituie o obligaţie pentru educator.
Valenţele emoţional-artistice pot fi potenţate nu numai prin intermediul disciplinelor de profil, ci prin toate activităţile instructiv-educative şi, de aceea, este necesară pregătirea tuturor educatorilor atât în direcţia formării propriei sensibilităţi, cât şi pentru formarea sensibilităţii copiilor în vederea receptării semnificaţiilor estetice.
Pentru educaţia estetică, frumosul poate fi atât scop cât şi mijloc. Frumosul ca scop stă la baza educaţiei pentru artă, permite realizarea premiselor pentru înţelegerea, receptarea şi integrarea frumosului artistic. Frumosul ca mijloc întemeiază educaţia prin artă care vizează realizarea unei instruiri morale, intelectuale, fizice prin intermediul frumosului artistic.
Educaţia estetică nu trebuie confundată cu educaţia artistică, care este o componentă a educaţiei estetice ce operează numai cu valorile artelor: literatură, muzică, pictură, sculptură, arhitectură, teatru, cinematografie. Arta „răspunde unor nevoi reale pe care le simte orice persoană, de a-şi lămuri unele idei, de a-şi motiva unele comportamente şi de a-şi fundamenta unele atitudini, sugerând, explicând, valorificând sau problematizând. Prin caracterul ei stimulativ, optimist, arta împinge la iubirea adevărului, a binelui, a ştiinţei şi a vieţii.”
Arta este principala modalitate prin care se înfăptuieşte relaţia estetică dintre om şi realitate. Ca formă a conştiinţei sociale, arta îndeplineşte atât o funcţie de cunoaştere, cât şi una de comunicare. Ea exprimă întotdeauna ceva ce poartă un mesaj, comunicând sentimentele şi ideile creatorului pe care beneficiarul de artă le receptează şi le asimilează într-un mod propriu.
Frumosul şi alte valori estetice din artă impresionează în modul cel mai profund. El este produsul creaţiei autorului care transfigurează realitatea, reflectând în forme concrete, ceea ce este esenţial, tipic, cu o puternică participare afectivă.
Trăirile artistului se transmit într-un mod propriu şi subiectului care le asimilează, angajându-şi imaginaţia creatoare, gândirea concretă, emoţiile şi sentimentele, voinţa, într-un cuvânt toate aspectele personalităţii. Din acest specific al valorilor estetice ale artei, rezultă importanţa deosebită a educaţiei artistice ca parte componentă de bază a educaţiei estetice.
Pentru copil, arta înseamnă un mijloc de exprimare, un mijloc de manifestare şi exteriorizare a lumii sale interioare, a tendinţelor şi aspiraţiilor sale, care-şi găsesc în artă o traducere mai directă, uneori şi mai adecvată decât prin cuvânt. În felul acesta, activitatea artistică a copilului, nu numai că reflectă orizontul psihic propriu acestuia, dar se şi desfăşoară purtând amprenta locului şi momentului în care se inserează personalitatea sa.
Manifestare a frumosului artistic, muzica a fost considerată dintotdeauna un mijloc esenţial de cultivare spirituală a omului, de edificare a personalităţii integre şi armonioase. Ea este menită să-l apropie pe om de esenţa existenţei sale umane, să-l plaseze într-o lume a emoţiilor şi sentimentelor înalte, o lume a ideilor estetice.
Funcţiile educative ale acesteia sunt multiple. Arta muzicală nu este doar un ţel chemat să îmbogăţească şi să armonizeze conţinutul vieţii psihice umane. Ea antrenează în ritmul trăirii estetice întreaga fiinţă psiho-fizică. De aceea, ea poate fi privită ca una dintre căile de acces spre sufletul copilului, ca unul din mijloacele de influenţare şi orientare a personalităţii sale. În susţinerea acestor afirmaţii stau numeroase argumente:
- argumente de ordin fiziologic – muzica „având efecte benefice asupra circulaţie sangvine, tensiunii arteriale, respiraţiei, digestiei, metabolismului, fiind utilizată şi ca mijloc terapeutic” ;
- argumente psihologice potrivit cărora copiii, de la cea mai fragedă vârstă, manifestă vădite înclinaţii, plăceri şi preferinţe muzicale – muzica constituie pentru viaţa lor psihică o imperioasă necesitate;
- argumente de ordin social ce scot în evidenţă capacitatea muzicii de a socializa copilul;
- argumente cultural-educative ce subliniază, pe de o parte, necesitatea unei culturi armonioase ca bun spiritual de strictă necesitate în formarea omului de azi, iar pe de altă parte, caracterul cognitiv al artei.
Prin aportul educaţiei muzicale se dezvoltă capacităţile cognitive, afective şi aptitudinale, cu caracter psiho-motor, de relaţionare interpersonală şi de integrare socială.
Dezvoltarea capacităţilor cognitive se realizează prin utilizarea în interpretarea şi improvizaţia muzicală a unor tehnici ce vizează observarea şi analizarea creaţiilor muzicale în vederea identificării elementelor de limbaj muzical şi a operării cu criterii de apreciere valorică.
Exprimarea emoţiilor şi sentimentelor prin mijloacele proprii artei muzicale, receptarea afectivă a conţinutului de idei şi sentimente exprimat de muzică, stimularea încrederii în capacităţile proprii şi valorificarea efortului şi a muncii personale conturează formarea capacităţilor afective şi atitudinale.
Cultivarea sentimentelor de respect şi acceptare faţă de opiniile şi gusturile altora, colaborarea cu colegii în cadrul activităţilor muzicale şi comunicarea sentimentelor şi ideilor prin intermediul muzicii duc la formarea capacităţilor de relaţionare interpersonală.
Capacităţile de integrare socială se realizează prin valorificarea ofertei artistice a societăţii şi participarea la viaţa muzicală a societăţii.
Educaţia muzicală, ca un proces complex şi unitar ce se desfăşoară stadial are drept scop dezvoltarea sensibilităţii estetice a copiilor, a capacităţilor de exprimare şi receptare muzicală, prin activităţi practice de cânt şi prin audiţii muzicale. Cadrul didactic îi iniţiază pe copii predând cunoştinţe, formând priceperi şi deprinderi ce vizează pregătirea şi dezvoltarea capacităţilor muzicale în vederea asimilării produselor şi evenimentelor estetice la care aceştia participă activ sau pasiv.
Pornind de la premisa formulată de Ion Şerfezi, după care „principalul mijloc prin care se realizează cunoaşterea unei arte este însăşi opera de artă respectivă” , se poate afirma că întreaga activitate de educaţie muzicală din grădiniţă este centrată pe anumite piese muzicale, în care se găsesc ilustrate problemele de limbaj muzical prevăzute de programă. Cunoştinţele, priceperile şi deprinderile se materializează în contactul nemijlocit cu valorile autentice ale creaţiei muzicale universale şi naţionale, prin studierea, audierea şi asimilarea, pe cât posibil, a acestor creaţii.
Prin educaţia muzicală nu este posibil şi nici nu trebuie să fie pregătiţi toţi copiii pentru a deveni artişti. Se urmăreşte numai dezvoltarea sensibilităţii faţă de arta sunetelor, formarea gustului estetic şi punerea bazelor educării capacităţilor muzicale specifice.
Prin activităţile de educaţie muzicală şi prin diversele manifestări muzicale ale copiilor creşte voioşia, buna dispoziţie, se dezvoltă spiritul colectiv, se intensifică emoţiile pozitive faţă de educatoare, de locul unde învaţă şi se joacă, faţă de natura patriei, de realizările oamenilor. Pornind de la receptivitatea aproape generală a copiilor faţă de lumea sunetelor, cadrul didactic va căuta să le dezvolte vocea şi auzul muzical, simţul melodic, ritmic, al armoniei, să le formeze priceperi şi deprinderi elementare de a cânta.
Din toate ramurile muzicii, cea mai apropiată de specificul copilăriei este muzica vocală, deoarece în cânt, melodia formează o unitate cu textul, făcând-o mai accesibilă. Muzica este, de asemenea, mai uşor înţeleasă atunci când se combină cu mişcarea, sub forma jocului cu text şi cânt sau a dansului. Eficienţa acestui mijloc creşte şi prin faptul că, copiii nu doar ascultă muzica, ci o şi execută. Activităţile de educaţie muzicală permit educatoarei să depisteze interesele şi aptitudinile muzicienilor precoce, precum şi disponibilitatea sau dificultatea celorlalţi copii, pentru a adopta o metodologie didactică potrivită particularităţilor de vârstă şi individuale.
Educaţia muzicală are două niveluri de însuşire: nivelul informativ-teoretic şi nivelul formativ-aplicativ.
Nivelul informativ-teoretic vizează instruirea, dobândirea de cunoştinţe, formarea unor priceperi şi deprinderi reproductiv-interpretative. Pe baza contactului cu realitatea muzicală (cântece, fragmente muzicale) şi prin exerciţii precedate de exemplificări, demonstraţii, explicaţii, se formează reprezentări, noţiuni, categorii, judecăţi, capacităţi de reproducere şi interpretare, se desprind criterii de apreciere valorică. Se formează cultura teoretică, conştiinţa valorii, capacitatea de a utiliza codul muzicii, limbajul muzical şi capacitatea de a recepta mesajul artistic.
Nivelul formativ-aplicativ se referă la atitudinea adecvată faţă de valorile muzicale, estetice şi se concretizează prin idealul estetic, sensibilitate, capacitatea de a avea emoţii, trăiri, satisfacţii plenare în faţa frumosului din opera de artă, chiar şi prin dorinţa şi capacitatea de a audia, cânta, interpreta şi crea valori muzicale.
Conţinutul şi sarcinile educaţiei muzicale se diferenţiază evolutiv, în strânsă legătură cu dezvoltarea psiho-fizică a copiilor, cu capacitatea lor de a percepe, însuşi şi reda muzica.
În viziunea principalelor şcoli muzicale europene, etapele procesului educativ – muzical se conturează diferenţiat: „pregătirea senzorial-auditivă şi notaţia muzicală (M. Montessori); prenotaţia 6-9 ani, explicaţia 12-18 ani (M. Chevais); iniţierea ritmică, solfegierea, iniţierea instrumentală – pian (E.J. Dalcroze); preiniţiere instrumentală-pianistică (E. Willems); iniţiere muzicală – prin citire, ascultare, audiţie, imporovizaţie, iniţiere instrumentală (M. Martenot); însuşirea repertoriului, notaţia muzicală, formarea culturii muzicale (G. Breazul); prenotaţia (dalcroziană), notaţia muzicală, iniţierea instrumentală (Manya Botez); prenotaţia (tip Chevais), notaţia, explicaţia (A. Motora-Ionescu); prenotaţia, explicaţia (I. Şerfezi).”
În concepţia pedagogică românească, etapele predării-învăţării muzicii sunt prenotaţia şi notaţia muzicală.
Educaţia muzicală a copiilor începe cu etapa prenotaţiei ce pregăteşte premisele însuşirii conştiente a notaţiei muzicale, plecând de la faptul că muzica este constituită din elemente sonore, că aceste elemente sonore există în mod obiectiv şi în afara simbolurilor grafice de notaţie; că natura psihică a copilului vibrează, mai întâi de toate, la faptele sonore ale muzicii şi nu la simbolurile ei – pe care încă nu le înţelege.
Notaţia muzicală este, în final, doar unul – dar nu singurul – din mijloacele de exprimare a limbajului muzical. Copiii trebuie să cunoască limbajul muzical înaintea scris-cititului; muzica nu poate izvorî din semne grafice ci, dimpotrivă, semnele grafice trebuie să apară din necesitatea de scriere a unei realităţi sonore, existente mai dinainte în gândirea şi simţirea copiilor. Între cele două etape rebuie să existe o legătură strânsă, precum şi continuitate, iar trecerea de la o etapă la alta nu trebuie făcută brusc, ci trebuie să fie una logică, firească. În etapa notaţiei „se continuă toate activităţile, la un nivel superior, adăugându-se solfegierea şi scrierea prin simboluri grafice a tuturor elementelor muzicale învăţate.”
Finalitatea procesului de educaţie muzicală este aceea de a forma atitudinea estetică muzicală. Scopul educaţiei muzicale poate fi considerat atins în momentul în care copilul a dobândit interese temeinice şi variate legate de întreaga complexitate a fenomenului muzical.
Parcurgerea etapei de debut în educaţia muzicală organizată are loc în grădiniţă, prilej cu care se fundamentează viitoarea atitudine a copilului faţă de valorile artistice, precum şi capacitatea de a selecta, de a practica, de a interpreta şi chiar de a crea muzica.
Obiectivele cadru şi de referinţă ale educaţiei muzicale preşcolare sunt menţionate în Programa activităţilor instructiv-educative din grădiniţă (2005) şi se prezintă astfel:
- „Formarea capacităţii de receptare a lumii sonore şi a muzicii:
– Să descopere lumea înconjurătoare cu ajutorul auzului;
– Să diferenţieze auditiv timbrul sunetelor din mediul înconjurător şi al sunetelor muzicale;
– Să diferenţieze auditiv intensitatea sunetelor din mediul înconjurător şi al sunetelor muzicale;
– Să diferenţieze auditiv durata nedeterminată a sunetelor din mediul înconjurător şi al sunetelor muzicale;
– Să diferenţieze auditiv înălţimea sunetelor muzicale. - Formarea capacităţilor de exprimare prin muzică:
– Să cânte cu dezinvoltură cântece pentru copii;
– Să cânte acompaniaţi de educatoare
– Să acompanieze ritmic cântecele;
– Să cânte cântecele în aranjamente armonico-polifonice elementare;
– Să asocieze mişcări cântecului;
– Să exprime prin mişcare starea sufletească creată de muzica audiată
– Să exprime într-un joc impresia muzicală;
– Să improvizeze spontan combinaţii ritmice pe silabe sonore onomatopeice;
– Să improvizeze spontan, liber scurte motive sincretice: text onomatopeic + melodie, text onomatopeic + mişcare, text onomatopeic + melodie + mişcare. - Cunoaşterea marilor valori ale creaţiei muzicale naţionale şi universale:
– Să asculte şi să recunoască fragmente din creaţii muzicale naţionale şi universale, corespunzătoare specificului de vârstă al copilului preşcolar şi preocupărilor acestuia.”
Programa pledează pentru: abordarea educaţiei muzicale exclusiv prin joc, asigurarea unui contact direct al copiilor cu muzica, asocierea continuă a practicii muzicale cu mişcarea pe muzică şi utilizarea în forme variate a jucăriilor muzicale, prilej cu care activităţile de educaţie muzicală pot deveni momente de împlinire a personalităţii copilului în care firescul, exuberanţa, creativitatea şi spontaneitatea acestuia se îmbină armonios.
Considerăm că, în grădiniţă, trebuie să se pună accent pe formarea şi adâncirea experienţei muzicale, a impresiilor, a emoţiilor, pe dezvoltarea interesului pentru acest domeniu al artei şi pe formarea deprinderilor necesare studierii muzicii în mod practic. Înainte de a putea explica şi înţelege muzica, trebuie asimilată o mare bogăţie de impresii, de trăiri afective intense, care să constituie ulterior o bază solidă şi pentru abordarea teoretică a muzicii. Treptat, prin analiză dirijată, copilul devine conştient de diferitele componente ale fenomenului muzical, învaţă să le distingă, să le deosebească, să le stăpânească.
Menirea educatoarei este ca, treptat, cu răbdare şi înţelegere să treacă la conştientizarea elementelor muzicale, pentru că, ceea ce înregistrează copilul la această vârstă devine hotărâtor pentru evoluţia sa ulterioară.
Formarea deprinderilor muzicale constituie una dintre sarcinile esenţiale ale educaţiei muzicale, contribuind la asimilarea, înţelegerea şi interpretarea muzicii la un nivel artistic superior.
Conţinuturile prevăzute în programa de educaţie muzicală sunt structurate în conformitate cu aceste deprinderi muzicale şi, de aceea, se impune o cunoaştere aprofundată atât a acestora cât şi a strategiilor didactice specifice formării lor.