Așa cum sugerează și titlul, ne aflăm într-un anacronism între competențele generale, competențele specifice și obiectivele operaționale care încă apar în proiectele didactice ale profesorilor.
În vechiul model curricular, arhitectura programelor școlare era bazată pe obiective cadru și obiective de referință. În prezent, există documente oficiale, proceduri ale inspecțiilor în învățământul preuniversitar și tendințe universitare care susțin în continuare formularea obiectivelor operaționale la nivelul lecției. Este adevărat că acestea trebuie să reflecte competențele, adică ce va putea face elevul (aplicare, transfer, rezolvare de probleme) cu cunoștințele și abilitățile dobândite. Deși forma a fost schimbată, termenul „obiective operaționale” a rămas.
Obiectivele operaționale devin pași intermediari spre realizarea competențelor specifice: sunt mai concrete, delimitate în timp și spațiu (o lecție, o activitate), observabile și evaluabile. Se menține, de asemenea, utilizarea obiectivelor cognitive, afective și psihomotorii, dar sub umbrela competențelor, care oferă un cadru mai larg.
Tehnic, formularea este corectă, însă denumirea „obiective operaționale” pare învechită și puțin nefirească. În articolul „Competențe derivate sau obiective operaționale?” am citat opinia unor autori de la Universitatea „Vasile Goldiș” din Arad (lucrarea Didactica formării competențelor) și a proiectului Competențe crescute pentru cadrele didactice!, M1, disciplina 4 – „Derivarea competențelor – cheia aplicării noilor programe școlare”. Aceștia vehiculau denumirea de „competențe derivate” pentru pasul intermediar care leagă competențele specifice din programă de lecție.
Totuși, termenul nu reflectă complet ceea ce se urmărește în cadrul lecției. Din competențele generale „derivă” competențele specifice, însă o competență nu se fragmentează la nivel de lecție, pentru că ea se formează progresiv, în timp, prin secvențe multiple de învățare. Lecția nu creează competențe noi, ci contribuie doar parțial la dezvoltarea unei competențe deja definite în programă.
Astfel, actualul „obiectiv operațional” al lecției devine mai degrabă o operaționalizare a competenței specifice pentru lecția respectivă, exprimată prin comportamente observabile, produse de lucru sau indicatori de progres.
În prezent, nu par să existe articole sau cărți recente care să tranșeze clar ce sintagmă ar putea înlocui obiectivele operaționale. Posibile alternative ar fi: „rezultate așteptate ale învățării”, „indicatori ai progresului elevului” sau „indicatori de reușită”. Am schimbat programele școlare, dar rămâne o fantomă a trecutului – obiectivele operaționale.
Bibliografie
• Proiect: Competențe crescute pentru cadrele didactice!, M1. Proiectarea și implementarea curriculumului centrat pe competențe, disciplina 4 – „Derivarea competențelor – cheia aplicării noilor programe școlare”, formator Ursu Carmen Iuliana.
• Didactica formării competențelor, coordonatori: Aurel Ardelean, Octavian Mândruț, „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2012.