EDICT

Uniunea Europeană constituie o mare şi eterogenă casă a naţiunilor, fiecare naţiune având bogăţia sa de obiceiuri şi tradiţii. Educatorul european, ca slujitor al școlii – principalul promotor al culturii şi al limbii – este chemat să valorifice întregul patrimoniu pe care îl are la dispoziție pentru a educa tineretul în spiritul european „Unitate prin diversitate”.

„Fără îndoială că acest folclor, oricât ar cuprinde in el elemente de circulatie universala, are individualitatea lui inefabila si contine momente de mare poezie.” (George Calinescu)

Elementele de cultură şi civilizaţie care apropie naţiunile, valorile perene fiecărei naţiuni, dar şi cele general valabile, trebuie avute în prim plan în contextul ideii de cetăţean european, dar şi de consolidare a identităţii naţionale. Elementele de istorie şi geografie locală, de tradiţii strămoşeşti, trebuie cunoscute pentru conturarea şi afirmarea unei identităţi locale sau regionale, cu care, apoi, să ne regăsim locul potrivit în rândul celorlalte comunităţi europene. Educaţia interculturală, inţelegerea internaţională se construiesc prin intermediul ştiinţelor exacte, ştiinţelor umane şi sociale şi, în general, al tuturor obiectelor de învăţământ, dar un rol aparte îl ocupă educaţia tuturor copiilor pentru recunoaşterea diferenţelor existente în interiorul aceleiaşi societăţi, aceleiaşi naţiuni, în special, din punct de vedere cultural. Aceasta permite elevilor să se raporteze în orice moment la alţii şi să înţeleagă faptul că, permanent culturile intră în contact, dialoghează, interacţionează şi se influenţează reciproc.

Tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti ale unui popor constituie cartea de vizită a naţiunii respective, şi oriunde te-ai afla, la auzul unei doine româneşti, distanta, în înţelesul ei real – dispare, şi măcar, pentru cateva minute, gândul te poartă pe meleagurile tale natale, împletind coronite de Sânziene, mergând la a treia fântână să iei apa în ziua cununiei, sau prinzându-te în hora satului în zi de sărbătoare.

Cadrul didactic, conştient fiind de rolul său de formator de caractere şi de importanţa pe care o au tradiţiile şi obiceiurile unui popor în ceea ce priveşte identitatea sa naţională, prin activitatea sa la catedră, facilitează accesul copiilor la cunoaşterea valorilor culturale nationale şi europene.Abordarea problematicii integrării presupune mentalităţi, atitudini, comportamente noi legate de tradiţiile si condiţiile locale, pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.

Exprimată în cele mai diverse forme, creaţia populară românească este caracterizată de autencitate şi ingeniozitate, o tăsătură aparte fiind puternica ei unitate, care nu exclude însă o mare varietate de manifestări în arhitectura populară, port, ţesut, olărit, prelucrarea lemnului, metalului, pieilor, pictura icoanelor etc.

Dansul a avut o importanţă deosebită în viaţa socială a omului încă de când era nelipsit din ritualurile religioase. În timp însă, s-au produs mutaţii în jocurile populare româneşti, în sensul că unele şi-au păstrat funcţia rituală, iar altele s-au transformat în jocuri distractive. Dansul popular, prin varietatea sa, prin tradiţie şi sentiment, reprezintă, expresia fiecărui colţ de ţară, cu obiceiurile si cultura lui.Parcă ignorante de cei mai mulţi tineri, dansurile populare ard în inimile bunicilor şi străbunicilor dependenţi de folclor.Dansurile populare nu au voie să dispară, ele trebuie să renască, să existe în inimile fiecăruia dintre noi.

Costumul popular românesc, reflecta suprapus, influenţe date de tradiţiile locale, aşezarea geografică, clima precum şi posibilităţile economice zonale. În cadrul procesului complex şi îndelungat de formare a personalităţii copilului, tradiţiile populare şi etnografice locale au o importanţă deosebită datorită conţinutului de idei şi de sentimente pe care le transmit.

Vasile Alecsandri spunea: „Poţi să cutreieri lumea toata şi să te minunezi de rezultatele civilizaţiei, dar nimic nu-i mai fermecător decât colţul de pământ pe care te-ai născut”.

Gândul de a dezvolta la preşcolari şi şcolari dragostea faţă de locul natal, faţă de obiceiurile si tradiţiile acestuia ne preocupă, fiind o pasiune reieşită din dragostea pentu jocul popular şi muzica populară instrumentală. Diferitele activităţi, prin care urmăresc să le fac cunoscute copiilor tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti, creează atmosfera de voioşie, de optimism, atât de necesară copilăriei şi lasă micuţilor impresii adânci.

Este necesar ca dansurile populare să fie invăţate de la vârsta fragedă pentru a obişnui copiii cu folclorul românesc, cu felul de a juca aşa cum jucau bunicii şi stăbunicii lor pentru a-i determina să fie mândri că sunt români şi, în timp, devenind maturi, să fie ei aceia care vor transmite generaţiilor urmatoare tezaurul popular.

Şcoala îşi propune, prin activităţile extracuriculare:

• să faciliteze accesul copiilor la cunoaşterea valorilor culturale naţionale şi europene ;
• conştientizarea valorilor culturale moştenite de la inaintaşi, precum şi a valorilor culturale cu care vor intra în contact, valorile U.E.
• cunoasterea şi promovarea valorilor culturale moştenite de la înaintaşi, a folclorului autentic ;
• acceptarea pluralismului valoric.

Mai jos sunt prezentate, succint, câteva din obiceiurile româneşti, obiceiuri care ne consolidează identitatea naţională:

MĂRTIŞORUL –1 Martie

Odată cu prima zi a lunii martie, timpul renaşte şi oamenii trebuie să fie pregătiţi pentru un nou început.

Obiceiul mărţişorului este specific poporului român, avându-şi originile în credinţele şi practicile agrare.

Prin satele României, părinţii le dăruiau copiilor, iar tinerii îşi ofereau unii altora un şnur din lână albă şi roşie, răsucite în spirală, pe care aceştia îl purtau legat la încheietura mâinii. Mai târziu, de şnur a fost atârnată o monedă de argint sau de aur, metale curate şi aducătoare de sănătate. În nici un caz nu era aruncat !

Obiceiul are la bază credinţele şi obiceiurile agrare. Purtarea şnurului la încheietura mâinii este etestată la ROMANI, cu ocazia venirii primăverii. De altfel, romanii sărbătoreau Anul Nou la 1 martie, luna care poartă numele zeului Marte ( zeu al războiului, dar şi al agriculturii, al turmelor, al câmpului, zeu care personifica renaşterea naturii ). La traci, zeul reînvierii naturii era considerat Marsyas ( acesta a inventat flautul sau a găsit flautul aruncat de Atena).

Săpăturile arheologice făcute în România au scos la iveală mărţişoare vechi de peste 8000 de ani. Acestea, de fapt, erau pietre de râu vopsite în roşiu şi alb, culori care s-au păstrat până în zilele noastre, Roşu era culoarea femeii, reprezentând VIAŢA, iar albul era culoarea specifică bărbatului, fiind atribuită ÎNŢELEPCIUNII. Împletirea mărţişorului reprezintă unirea celor două principii.

Astazi, mărţişorul şi_a pierdut valoarea de amuletă şi simbolizează venirea primăverii. Cu această ocazie se fac si cadouri celor dragi.

CĂLUŞARII

Cu o săptămână înaintea Rusaliilor, persoanele de sex masculin care doreau să intre în ceata Căluşarilor se adunau în afara satului, la malul unei ape, unde, printr-un scenariu – ritual clar precizat, dar care diferea de la o zonă la alta, depuneau jurământul prin care se legau să respecte regulile cetei şi condiţiile purităţii rituale în perioada Rusaliilor ( abstinenţa sexuală şi un comportament adecvat normelor de conduită etică a comunităţii tradiţionale). Pentru o săptămână ei urmau să trăiască intens într-un timp sacru.

În timpul depunerii jurământului era interzisă prezenţa persoanelor din afara grupului, fapt ce susţine caracterul ezoteric al cetei de Căluşari. Formată din 9-11 membrii, organizată ierarhic, ceata este condusă de un vătaf ( stareţ ) căruia toţi îi erau supuşi.

În perioada Rusaliilor, Căluşarii purtau un costum specific, aveau zurgălăi la picioare, iar în mână ţineau o bâtă.Ceata avea un steag împodobit cu fire de usturoi şi pelin. Posesori ai unui repertoriu coreic bogat, ce consta din dansuri rituale foarte complicate şi spectaculoase, Căluşarii vindecau dansând. Pe lângă calităţile dale curative, despre dansul Căluşarilor se credea că are efecte fertilizatoare, manifestate esupra pământului şi femeilor.

La încheierea perioadei sacre a Rusaliilor, Căluşarii revin la locul în care depuseseră jurământul, despodobesc steagul şi îl îngroapă într-un loc secret. Apoi ceata se răsfiră, fiecare membru apucând-o în altă direcţie. Toţi se întâlnesc în sat, se salută ca după o absenţă îndelungată şi reintră în existenţa cotidiană.De obicei, membrii cetei erau aceiaşi în fiecare an.

Jocul Căluşarilor, desfăşurat în contextul său tradiţional, nu în cel scenic, a dispărut aproape cu totul.

DRĂGAICA

Practicat la 24 iunie, în preajma solstiţiului de vară, Drăgaica este un ritual ce vizează prosperitatea şi protecţia culturilor cerealiere.

Dintr-un grup de 5-7 fete una era aleasă, după diferite criterii, Drăgaica. Ea este împodobită cu spice de grâu, în timp ce fetele celelalte se îmbracă în alb, poartă un văl pe faţă în care sunt prinse flori de drăgaică / sânziene, iar în mână ţin o coasă. Odată construit, alaiul Drăgaicei porneşte prin sat şi pe ogoare. La popasuri, în special la răscruci, fetele se aşează în cerc, citind şi executând un dans săltat ale cărei mişcări desenează o cruce.

Un element important al dansului Drăgaicelor este mimarea unor lupte cu coasele, ceea ce se întâmplă mai cu seamă la întâlnirea a două cete.

După joc, fetele primesc daruri de la proprietarul pentru ale cărui holde îşi oferiseră dansul şi cântecul.

Răspândit în sudul şi estul României, obiceiul se mai practică, sporadic, şi astăzi.

Drăgaica este un nume special dat în mitologia românească unei categorii de Iele care, potrivit superstiţiei folclorice, se răzbuna pe oameni opărindu-i cu apă clocotită.În ziua de Drăgaică, sărbătoare populară, consacrată coacerii grânelor (coincide cu ziua Sf. Ioan Botezătorul, în 24 iunie) se crede că se pot aduna cu succes buruienile de leac din păduri.

Consider că este necesar ca fiecare cadru didactic să realizeze proiecte şi activităţi în vederea asigurării unei educaţii interculturale de calitate, capabilă să determine o atitudine de comunicare şi recunoaştere reciprocă a valorilor, specifice fiecărei comunităţi şi, în acelaşi timp, să pună în evidenţă valorile comune, universal valabile.

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Nicola,Tratat de Pedagogie Scolară, Editura Aramis,Bucureşti,2000,
2. Constantin Schifirneţ, Identitatea românească in contextul modernităţii tendenţiale, Revista română de sociologie, nr.5 – 6, Bucureşti, 2009
3. Marian, Simion Florea, Sarbatorile la români, Editura Saeculum I.O., Bucuresti,2011