La disciplina limba și literatura română, ținta finală este ca elevii să devină cititori autonomi, care sa-şi poată constitui propria înţelegere şi interpretare a textelor citite şi să practice lectura cu plăcere şi satisfacţii intelectuale. Relaţia cu lumea textului este direct influenţată de procesul de receptare. Competenţa de receptare adecvată a sensului unui text literar presupune comprehensiunea şi interpretarea acestuia, solicitând elevului imaginaţie, dar şi solide cunoştinţe de limbă sau despre structurile specifice textului.
Fiindu-ne contemporană, poezia postmodernă intrigă prin poeticitatea ei specifică, o autentică democraţie în realul poetic şi deopotrivă în limbaj, iar reacţiile elevilor nu se lasă aşteptate, mulţi dintre ei refuzându-i statutul de text poetic tocmai fiindcă sesizează raportarea la experienţa cotidiană, la banalitatea existenţei. Poezia postmodernă are o serie de particularităţi distinctive, chiar dacă nici una dintre acestea, luată separat, nu-i este proprie doar ei: fragmentarea, decanonizarea, nereprezentabilitatea, hibridizarea, biografismul, spiritul ludic, cultivarea ironiei, refuzul sentimentalismului, utilizarea frecventă a pastişei, a parodiei, a aluziei şi a altor forme de intertextualitate.
Ne revine nouă, dascălilor, misiunea de a-i face pe elevi conştienţi că „întâlnirea” cu un astfel de text trebuie să se producă altfel decât au fost obişnuiţi tocmai pentru că postmodernismul este prezent ca spirit şi atitudine în zilele noastre.
Din experienţa la catedră, am observat o anumită reticenţă a elevilor faţă de poezie; avem impresia că elevii au renunţat să vibreze în contact cu textul poetic, preferând lectura exclusiv „şcolărească”, aşteptând ca profesorul să descifreze sensuri fară a le stimula capacitatea de a fi creativi. Relaţia elevilor cu poezia este adeseori conflictuală, majoritatea dintre ei o consideră genul literar cel mai dificil de analizat şi sunt, în general, deranjaţi de caracterul tehnic al exerciţiilor pe care trebuie să le efectueze în studierea poemelor pe care nici măcar nu ajung să le înţeleagă. Unii consideră că poezia este plictisitoare, alţii întreabă ironic de unde putem şti ce a vrut poetul să transmită cu adevărat. Ca receptori ai textului liric, elevii sunt un grup eterogen. În astfel de situaţii, poezia pare să se refuze didacticii, iar aplicarea unui algoritm de examinare a mecanismului textului nu dă întotdeauna rezultatele aşteptate, transformând demersul de receptare, din perspectiva elevilor, într-un proces dificil şi plictisitor.
Deşi timpul alocat poeziei postmoderne este redus în programa clasei a XII-a, am considerat binevenită o abordare mai neconvenţională, optând pentru un text suport puţin cunoscut, după cum mărturiseşte însăşi autoarea, Simona Popescu: “Prima poezie adevarată pe care am scris-o in viaţa mea, pe la 16 ani, şi pe care am citit-o la celebrul Cenaclu de Luni prin 1982, se numea Dumnezoaica.”(Contrafort : 1-3 (87-89), ianuarie-martie)
În elaborarea sarcinilor vizând înţelegerea textului, orice profesor trebuie să ia în considerare atât procesele implicate în comprehensiune, cât şi specificul clasei de elevi, astfel încât să poată anticipa dificultăţile pe care un anumit text le poate pune elevilor. Tocmai de aceea, am optat pentru un demers didactic inductiv, activităţile desfăşurându-se după modelul gândirii critice ERRE(evocarea- realizarea sensului – reflecţia – extinderea).
Evocarea, prima etapă a scenariului didactic, a debutat cu metoda ciorchinelui pentru înţelegerea conceptului de postmodernism, prin acest moment urmărindu-se actualizarea cunoştinţelor dobândite de elevi odată cu discutarea prozei postmoderne, în cadrul unităţii de învăţare Perioada postbelică. Romanul. Elevii au primit câte un post-it şi câte o fişă cu textul, fără a li se dezvălui titlul şi autorul.
Acesta este textul-suport: Spală vasele si cântă/ Chiuie de of si dor/ Pune placa şi dansează/ spune basmul cu cocoşul rosul/ are pantaloni de fatală ca ai lui ANGINACHE/ visează ca toţi oamenii/ se maimuţăreşte ca toţi oamenii/ ca toţi oamenii/ ca toţi oamenii/ ca omul/ ca omul/ rupe urechile puştiului/ ”Mamă Mena nici un om nu e perfect” / face pe BAUBAU/ face pe Moş-Gerilă/ face ca trenul ca lupu, ursu, miau ham chiţ mac/ cumpără bomboane ”Cip”/ pentru copii cu gât parfumat/ împachetează ciorăpeii chiloţeii pantalonaşii/ se face că plange ca şi cum ar plange/ învaţă limbi străine haplind nuci şi miere/(minte că le are de la Richichi) / are căciula de Urechilă/ cânta nani-nani puişor/ are unghii mari şi roşii ca ale lui Marţolea/ e prichinduţă/ dar e frumoasă ca o stea/ asta este mama mea./ (Simona Popescu, Dumnezoaica)
După efectuarea lecturii, le-am propus elevilor să noteze un titlu care li se pare adecvat şi să realizeze un posibil profil succint al autorului/ autoarei(sex, vârstă, ocupaţie). Este important să găsim strategia cea mai eficientă prin care să convingem elevii să păşească dinspre exterior spre interior (prin actul prelecturii), proces ce se poate realiza pe mai multe căi, în funcţie de particularităţile de vârstă ale elevului, de stilul predominant de învăţare, de nevoile acestuia de a înţelege mesajul textului şi de a-l pune în relaţie cu abilităţile de viaţă. Una dintre funcţiile prelecturii este aceea de a veni în întâmpinarea orizontului de aşteptare al elevilor, de a-i provoca să găsească o motivaţie clară pentru lectura textului propus de profesor sau chiar de ei. După ce am scris pe tablă titlul real al poeziei, am inițiat o dicuție dirijată vizând impresiile elevilor, idei sau comentarii care le-au trecut prin minte în timpul lecturii unui astfel de text, diferit de poezia clasică sau modernă cu sunt deja familiarizaţi.
Odată confruntate observaţiile referitoare la conţinutul poeziei cu predicţiile pe care elevii le-au notat, le-am dezvăluit identitatea autoarei. Cristina Simona Popescu este o eseistă, poetă şi prozatoare română contemporană ale cărei începuturi literare stau sub semnul generaţiei optzeciste, fiind descoperită de poetul Alexandru Muşina, în perioada în care era elevă la un liceu din Braşov. Generaţia ’80 s-a format în cea mai mare parte în cenaclurile universitare ,,Junimea’’, ,,Cercul de critică’’şi ,,Cercul de luni’’de pe lângă Universitatea din Bucureşti. În acest peisaj literar, îşi face simţită autentic şi distinct prezenţa un grup de tineri poeţi şi prozatori originari din Braşov: Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea şi Simona Popescu, cunoscuţi ulterior ca Grupul de la Braşov.
În etapa de realizare a sensului, activitatea elevilor a fost direcţionată spre comprehensiunea şi interpretarea celor doua secvenţe poetice separate prin conjuncţia adversativă „dar”. Elevii au observat modul în care acestea sunt marcate la nivel lexical, morfosintactic şi grafic (structura descriptivă şi narativă a versurilor, transparenţa sintaxei poetice, versurile inegale, neglijarea scrierii cu majusculă pentru marcarea începutului unei fraze noi, punctuaţia lacunară).
Pentru înţelegerea şi interpretarea textului, elevii au primit o fişă cu cerinţe la care au răspuns, activitatea desfășurându-se în perechi:
1. Precizează sinonime contextuale pentru fiecare dintre cuvintele următoare: cumpără, puşti, parfumat.
2. Identifică, în text, elementele ce ar putea sugera rutina existenţială.
3. Explică efectul asocierii unor elemente din folclorul copiilor cu acţiunile atribuite personajului descris.
4. Cum evoluează atitudinea instanţei discursive faţă de instanţa referenţială?
5. Extrage sintagmele specifice limbajului cotidian.
6. Motivează prezenţa, în text, a diminutivelor şi a onomatopeelor.
7. Identifică procedeele stilistice utilizate în cadrul discursului.
8. Exprimă-ţi opinia despre rolul celor două versuri din final, raportându-te la restul poeziei.
După verificarea răspunsurilor formulate de elevi, am orientat discuţia, prin întrebări problematizante, spre conturarea semnificaţiilor posibile ale textului. Subordonată unui nucleu revelator, condensat în versurile finale, narativitatea este în textul Simonei Popescu sinonimă cu un anume fel de a înţelege – poetic – realitatea (fie ea şi biografică). Anostul, cotidianul, déjà connu-ul, familiaritatea îşi subordonează receptorul şi, pe nesimţite, îl seduc. Figurile insistenţei, repetiţia şi enumeraţia, dinamizează textul şi îl amplifică. Elevii au mai sesizat prezenţa enumeraţiei ca figură retorică expresivă, dar mai ales ca principiu de generare a textului.
Deoarece poeţii generaţiei ‘80 au acordat o importanţă fundamentală realului, cotidianului, banalului, poezia lor se particularizează printr-un limbaj artistic direct, denotativ, tranzitiv, oral, ironic, parodic. La nivel formal, poezia cotidianului se remarcă printr-un un stil de scriere prozaică şi se plasează pe coordonata socială de instituire a limbajului ei. Sacrul nu este căutat așadar în zone trans-mundane, ci chiar în profan. Multe dintre modificările survenite în limba română după decembrie ’89 au existat în spiritul şi în ideologia optzecistă. De altfel, în prefaţa cunoscutei sale antologii a poeziei optzeciste, Alexandru Muşina realizează o clasificare a direcţiilor din poezia optzecistă, una dintre ele fiind reprezentată de o „poezie a cotidianului”, în care eul devine un explorator al realităţii imediate. Este o poezie care transmite banalul, derizoriul existenţial, întâmplări anodine, întâlnită cu precădere şi în lirica Simonei Popescu, scriitoarea care, în opinia lui Iulian Boldea, „expune în spaţiul poemului o stenogramă ce prinde, în efigia ei instabilă, evanescentă, cele mai mărunte întâmplări ale fiinţei”. Poeta Simona Popescu se dovedeşte a fi adepta sincerităţii absolute, a expresiei fruste, pline de naturaleţe şi spontaneitate.
Etapa reflecţiei a fost destinată înţelegerii particularităţilor poeziei postmoderne; pe măsură ce elevii le-au descoperit, acestea au fost adăugate ciorchinelui realizat pe tablă la începutul lecţiei. Revenind la titlu, am încurajat elevii fiind să emită ipoteze individuale asupra relevanţei sale pentru întregul mesaj al textului şi să-şi exprime opinia despre poeticitatea textului Dumnezoaica prin raportare la afirmaţia pe care o face însăşi scriitoarea într-un interviu: “Nu era ceva despre eternul feminin care ne înalţă- înălţătorul mi se pare şi azi o categorie estetică destul de dubioasă, din specia categoriilor pozitive mai degrabă împovărătoare, cum ar zice Nietzsche (in româna lui Doinaş). Era vorba despre alt fel de etern feminin, care ne apropie de viaţa adevarată, care ne spune mereu: memento vivere! (Cu memento mori te intalnesti oricum, in lumea inaltei Culturi masculine.) Mama de pe Pământ, așadar, necesară precum Tatăl din Ceruri.”
Se vorbește din ce în ce mai des în didactică actuală despre evaluarea formatoare, proces prin care elevul se implică în propria apreciere, ceea ce aduce în discuţie termenul de metacogniţie ca formă de cunoaştere a propriei cunoaşteri. Scopurile principale ale evaluării interactive sunt cel de stimulare a capacităţii de autoevaluare a subiectului implicat în proces, de conştientizare a necesităţii acesteia şi de sporire a încrederii în forţele proprii. Se poate așadar opta pentru chestionare de autoevaluare de către elevi pentru obţinere de feed-back cu privire la activitatea din timpul lecţiei (de exemplu : poezia postmodernă îmi place /nu îmi place pentru că….; Notează o idee nouă pe care ai aflat-o astăzi…; Ai recomanda cuiva un text poetic postmodern? Argumentează; Încă îmi este neclar…..; Îmi apreciez activitatea de astăzi astfel… etc.)
Pentru etapa extinderii, li se poate propune elevilor să experimenteze poezia postmodernă scriind, într-o manieră asemănătoare, un text despre o persoană din viața lor. În vederea exersării competențelor digitale, ei pot realiza împreună, cu ajutorul aplicației Story Jumper, o carte cu titlul „Exerciții lirice în manieră postmodernistă”, în care să se regăsească încercările lor literare.
Abordarea unui astfel de text, inexistent în manualele şcolare din ciclul liceal, a apărut ca o soluţie la dificultăţile întâmpinate de elevii de la filiera tehnologică în receptarea poeziei postmoderne(căci din păcate, inserţia intertextuală nu funcţionează fără implicarea cititorului în procesul de fabricare şi dezvăluire a sensului). Întâlnirea cu poezia postmodernă nu necesită un demers didactic prea rigid, poate şi din cauza complicităţii ce se instituie între scriitor şi cititor. Important este ca elevii, care gustă din plin acest gen de poezie, să perceapă noua viziune pe care o aduc scriitorii postmoderni asupra unor teme deja consacrate. În fond, gesturile mărunte sunt parte a vieţii noastre de zi cu zi, iar scriierile postmoderne oglindesc într-o manieră unică imaginea lumii în care trăim.
Bibliografie
1. Boldea, Iulian – De la modernism la postmodernism, Colecţia Studii, Editura Universităţii „Petru Maior” Târgu-Mureş, 2011
2. Contrea, Florin – Eseuri critice, S.C. ARBEIT SRL, Timişoara 2007
3. Muşina, Alexandru – Antologia poeziei generaţiei 80, Ed. a II-a, Ed. AULA, Brașov, 2002
4. Pamfil, Alina – Limba şi literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Editura Paralela 45, Piteşti, 2013.
5. Ştefan, Mircea- Teoria situaţiilor educative, Editura Aramis Print S.R.L., Bucureşti, 2003