Începând cu anul școlar 2027–2028, liceele ar putea avea posibilitatea de a organiza, după evaluarea națională, propriul concurs pentru ocuparea a cel mult 50% dintre locurile disponibile. Pentru elevi, schimbarea poate părea, la prima vedere, o simplă diversificare a modalităților de admitere. În realitate, ea riscă să introducă o inegalitate profundă între copii: aceeași clasă a VIII-a, același examen național și aceleași rezultate școlare nu vor mai garanta tuturor o competiție desfășurată după aceleași reguli.
Susținătorii concursurilor organizate de licee pot argumenta că fiecare instituție trebuie să aibă libertatea de a-și selecta elevii și că o astfel de probă ar permite identificarea unor aptitudini pe care evaluarea națională nu le poate măsura. Problema nu este însă existența unui concurs în sine, ci efectul pe care îl poate produce asupra egalității de șanse.
Un elev care provine dintr-o familie cu posibilități materiale mai mari poate beneficia de pregătire suplimentară pentru concursuri, de meditații, de cursuri private și de acces la resurse educaționale variate. Un alt elev, la fel de talentat, dar provenit dintr-un mediu dezavantajat, poate avea doar ceea ce îi oferă școala. Dacă ambii concurează pentru același loc, rezultatul nu va reflecta neapărat diferența de talent sau de muncă, ci și diferența dintre oportunitățile de care au beneficiat înaintea concursului.
Mai mult, apariția unor reguli diferite de la un liceu la altul poate transforma admiterea într-un sistem mai greu de anticipat. Evaluarea națională oferea un criteriu comun, cunoscut de toți elevii. În noul sistem, un candidat va trebui să țină cont nu doar de rezultatul obținut la examenul național, ci și de eventualele concursuri organizate de liceele pe care le vizează. Astfel, accesul la liceele prestigioase poate deveni dependent de capacitatea familiei de a înțelege sistemul, de a urmări oportunitățile și de a susține financiar pregătirea copilului.
Inegalitatea poate apărea și între licee. Instituțiile cu reputație foarte bună vor avea probabil un număr mare de candidați la concursurile proprii, în timp ce liceele mai puțin căutate vor avea un avantaj mult mai redus în atragerea elevilor. În loc ca reforma să reducă diferențele dintre școli, există riscul ca ea să le accentueze: liceele puternice vor putea selecta mai mult, iar elevii care au deja avantaje educaționale vor avea mai multe șanse să ajungă în aceste instituții.
Nu înseamnă că rezultatul evaluării naționale este un indicator perfect. Orice examen poate avea limite, iar performanța unui copil nu poate fi redusă la o singură medie. Însă un criteriu imperfect, aplicat uniform tuturor, poate fi mai echitabil decât o multitudine de criterii care avantajează diferit elevii în funcție de resursele lor.
Dacă vrem o admitere corectă, toți elevii trebuie să aibă acces la aceleași informații despre proba suplimentară. Dacă admiterii la liceu i se adaugă o probă suplimentară, atunci ar trebui să existe și o garanție suplimentară de echitate. Nu este suficient să spunem că subiectele vor fi standardizate și unice la nivel național. Este nevoie ca fiecare elev să știe, în mod clar și gratuit, ce trebuie să învețe pentru această probă.
De aceea, înainte de introducerea noului sistem, Ministerul Educației ar trebui să pună la dispoziția tuturor elevilor un material oficial, gratuit și accesibil online, care să cuprindă toate conținuturile, competențele și tipurile de cerințe care pot fi evaluate la proba suplimentară.
Nu ar trebui să fie vorba despre încă un manual comercial și nici despre o bibliografie stufoasă, din care fiecare familie să încerce să ghicească ce este important. Ar trebui să existe un singur reper oficial, elaborat la nivel național și disponibil în mod egal tuturor copiilor.
În momentul în care introducem un concurs suplimentar pentru admiterea la liceu, apare inevitabil și întrebarea: de unde se pregătește elevul?
Dacă răspunsul este „din materia prevăzută în programă”, atunci următoarea întrebare este: care materie, mai exact? Ce conținuturi? La ce nivel de profunzime? Ce tipuri de probleme? Ce competențe? Ce se poate cere și ce nu se poate cere?
Pentru o familie cu resurse, aceste întrebări pot fi rezolvate prin meditații, culegeri, cursuri, pregătire particulară și acces la profesori care cunosc foarte bine mecanismele examenelor. Pentru o familie cu resurse limitate, incertitudinea poate deveni ea însăși un dezavantaj.
De aceea, egalitatea de șanse începe înainte de examen, nu în sala de examen.
Este foarte bine că probele sunt concepute ca fiind standardizate și unice la nivel național. Dar standardizarea subiectelor nu rezolvă singură problema accesului egal la pregătire. Dacă statul creează o nouă probă de selecție, trebuie să creeze și infrastructura publică necesară pentru ca elevii să se poată pregăti pentru ea fără să fie obligați să cumpere servicii educaționale suplimentare.
Ar fi de preferat un material oficial unic, construit asemenea unei hărți: „Acestea sunt toate conținuturile pe care le puteți întâlni. Acestea sunt competențele evaluate. Acestea sunt exemplele de cerințe. Acesta este nivelul de dificultate.”
Și mai important, materialul ar trebui însoțit de un număr suficient de modele de subiecte și de bareme explicate. Nu pentru a transforma admiterea într-un examen care poate fi „învățat pe dinafară”, ci pentru a elimina avantajul celor care își permit să cumpere informația de la piața privată a pregătirii.
Într-un asemenea sistem, un elev dintr-o familie modestă ar trebui să poată intra pe site-ul Ministerului Educației și să găsească, fără niciun cost, exact ceea ce găsește un elev care beneficiază de meditații: materia, competențele, modelele de exerciții și criteriile de evaluare.
Altfel, riscăm să construim un sistem în care subiectele sunt aceleași pentru toți, dar pregătirea pentru ele nu este. Iar aceasta este o formă subtilă de inegalitate.
Nu mai avem nevoie de încă zece culegeri care să se bată pentru a interpreta programa, de zeci de materiale comerciale și de părinți care să caute profesori pentru a afla „ce se dă”. Dacă statul introduce o probă național standardizată, statul ar trebui să ofere și un reper național unic de pregătire.
Această măsură nu ar elimina meditațiile. Nici nu ar putea face ca toți copiii să aibă exact aceleași condiții acasă. Dar ar elimina o parte importantă din avantajul creat de accesul inegal la informație și la resurse de pregătire.
În fond, acesta ar trebui să fie principiul de la care pornim: nu putem cere copiilor să concureze după aceleași reguli dacă unii dintre ei trebuie să plătească pentru a afla care sunt regulile.
Dacă vrem ca noua admitere să fie despre performanță, nu despre posibilitățile financiare ale familiei, atunci prima condiție este simplă: aceeași informație pentru toți, gratuit, oficial și accesibil.
Un examen poate fi standardizat. O șansă egală trebuie însă construită.
Adevărata întrebare nu este dacă liceele au dreptul să-și selecteze elevii, ci dacă societatea este pregătită să accepte consecințele acestei selecții. Dacă accesul la concursuri va depinde indirect de bani, informație, meditații și mediul familial, atunci libertatea liceelor riscă să fie plătită prin reducerea egalității de șanse pentru elevi.
Un sistem educațional echitabil nu trebuie să garanteze rezultate identice pentru toți copiii. Trebuie însă să se asigure că diferențele dintre rezultatele lor nu sunt determinate, înainte de toate, de diferențele dintre familiile din care provin. Dacă noua admitere nu va include mecanisme serioase pentru a compensa aceste diferențe, concursurile proprii ale liceelor riscă să transforme admiterea într-o competiție în care nu toți copiii pornesc de la aceeași linie.
În acest sens, problema reformei nu este că introduce competiția, ci că poate introduce mai multe competiții într-un sistem în care elevii nu au acces egal la pregătirea necesară pentru a le câștiga. Iar atunci când oportunitățile sunt inegale, rezultatul competiției poate deveni, la rândul său, o formă instituționalizată de inegalitate.