Dezvoltarea competenței de lectură estetică la elevi presupune formarea capacității de a identifica și interpreta mijloacele artistice prin care textul literar construiește semnificații complexe. În acest context, studiul dimensiunii cromatice și a simbolisticii luminii în poezia modernă și neomodernistă oferă un teren privilegiat pentru dezvoltarea abilităților de analiză stilistică și interpretare simbolică.
Abordarea sistematică a mijloacelor expresive concrete – cum ar fi epitetul cromatic, metafora vizuală sau simbolul luminos – permite elevilor să depășească nivelul lecturii informative și să acceadă la mecanismele profunde ale creației artistice. Analiza volumului „Sensul iubirii” de Nichita Stănescu din perspectiva utilizării luminii și culorii devine astfel nu doar un exercițiu de critică literară, ci un demers formativ care sprijină elevii în construirea unui instrumentar analitic necesar lecturii autonome și critice a textului poetic. În cadrul disciplinei Limba și literatura română, un astfel de demers contribuie direct la atingerea obiectivelor curriculare privind identificarea particularităților de limbaj artistic și interpretarea semnificațiilor simbolice.
Arta înseamnă cuvânt, sunet, culoare, „idei manifestate în materie sensibilă” (Titu Maiorescu), într-un cuvânt, FRUMOS.
Lumina și culoarea sunt elemente esențiale din zona vizualului, care se transpun frecvent în literatură, constituind o inepuizabilă sursă de inspirație pentru artiștii cuvântului. Conturând detalii ale cadrului natural, ale chipului sau ale sufletului omenesc, cromatica este relevantă mai ales în poezie, unde contribuie major la sensibilizarea imaginilor, iar lumina se asociază cu geneza, cu nașterea universului și a ființei, cu învierea.
În literatura universală și, implicit, în literatura română, culorile și lumina apar în lirica romantică, la simboliști, în poezia modernă, dar și la neomoderniști, evident, în viziune specifică fiecărui curent literar.
Din rândul scriitorilor români postbelici, Nichita Stănescu, poet din Generația ´60, este un reper pentru poezia neomodernistă. Creația sa lirică este remarcabilă prin noutate, originalitate și profunzime, poetul cultivând un limbaj artistic abstract, metaforic, uneori marcat de ludic, alteori de parabolă, prin descoperirea „necuvintelor”.
Volumul său de debut, „Sensul iubirii” (1960), după cum poetul însuși a mărturisit, „a fost cartea cea mai minunată din viața mea. În primul rând, pentru că ea a apărut foarte târziu. A fost un debut târziu. În al doilea rând, pentru că nu a fost un debut adevărat. În clipa în care ea mi-a apărut, era mult mai puțin talentată decât îmi imaginam eu că sunt. Și era mult mai puțin adevărată decât puteam eu să o fac. Dar, în fine, a fost un act de crispare. Orice debut este întrucâtva și un act de crispare.
Eh… Sensul iubirii este ca și primul sărut, într-un fel, … absolut stângaci și fără consecințe.”
Deși în poeziile acestui volum apar influențe romantice, simboliste ori moderniste în planul tematic, al motivelor literare ori al imaginilor, totuși se remarcă efortul poetului de a-și găsi glasul distinct, propriile resurse lingvistice.
Poeziile din acest volum conturează imaginea unui univers diafan, marcat de lumină, element esențial al genezei, care pare a se relua în fiecare dimineață, „timp mitic stănescian”, conform lui Alexandru Condeescu. Eul liric însuși, aflat la vârsta marilor speranțe, trece printr-o perpetuă metamorfoză, grație luminii, descoperind în sine firele invizibile care îl leagă de pământ, de cer, de apă, de aer și de foc, de primordial; trăiește cu frenezie „ieșirea din somn”, fiecare răsărit revelându-i o nouă bucurie, noi energii interioare.
Lumina, mister universal, este o constantă a volumului, concretizându-se într-o variație de elemente ale cosmicului (soare, lună, raze, stele), ale concretului (dungi, fâșii, fibre, linii), devenind uneori aproape materială, palpabilă („prind pe muchea zimțuită fibra groasă de lumină/ și-o îndoaie și-i retează vâna-i încă gâlgâind” – „Marină”) sau sonoră („Soarele saltă din lucruri, strigând” – „O călărire în zori”); face lucrurile străvezii, translucide, dar o bănuim și în ochii eului liric , „sulițe-albastre”, și în „umbra vie”, în „flori de platină smălțate, și de aur noi lăute,/ și corăbii zburătoare, cu sămânța lumii-n ele”, căci lumina înseamnă element matricial, „despărțire de materia lipsită de vibrație a existenței nocturne” (Ion Pop), ceea ce, în volumele viitoare, va deveni „iluminare”.
Volumul „Sensul iubirii” cuprinde douăzeci de poezii, dintre care paisprezece valorifică explicit culorile, ceea ce evidențiază importanța pe care acestea o au în definirea imaginarului poetic stănescian.
În accepțiune clasică, unele culori au atât valențe pozitive, cât și negative; astfel, conform „Dicționarului de simboluri literare” al lui Michel Ferber, roșul este culoarea focului, a iubirii, a pasiunii, a sângelui, dar și a mâniei, a diavolului; negrul este nefast, asociat doliului, durerii, morții, este eshatologic, căci absoarbe luminile, pe când albul este al genezei, este pur, pozitiv; verdele este vital, viguros, viață, tinerețe, dar și naivitate, invidie, gelozie, inconstanță; albastrul, tradițional, este culoarea raiului, a speranței, a imaginației, a statorniciei, a purității, a adevărului și a idealului, dar și o culoare întunecată (gr. cyan), a doliului.
La Nichita, în aceste poezii de început, se remarcă, în general, folosirea valorii clasice a culorilor, fără însă ca poetul să se sfiască de asocieri speciale. În plus, îmbogățește galeria cromatică prin nuanțe sau culori derivate din spectrul de bază – verzui, azuriu, cenușiu, căprui, argintiu, auriu.
Roșul, negrul, albastrul, verdele, portocaliul, albul au valențe stilistice în plan vizual, de la epitete cromatice, la metafore absolut originale, accentuând expresivitatea și ambiguitatea limbajului poetic și creând imagini artistice neobișnuite, pline de forță, ca într-un „tablou de Picasso, cu a cărui atotputernicie aparent capricioasă, cutezanța poetului român are multe puncte comune” (Alexandru Condeescu).
Lumea din acest volum are contururi clare, intense, în roșu și negru, până la apariția luminii solare, orbitoare, care face ființa și lucrul să devină străvezii, iridescente, transparente, iar ochiul sensibil al „veșnicului îndrăgostit” de lume, de păsări, de pietre, de copaci și de Iubirea însăși, știe să le distingă, le înțelege frumusețea subtilă.
Inițial, în poezia „Mister de băieți”, grație imaginației debordante, eul liric, aflat la vârsta acelui „timp suspendat al copilăriei”, vede „Pieile Roșii, pe sub arțar”; copilăria îi evocă și alte imagini pregnante în roșu violent, negru, cenușiu; în fața unei „Păduri arse”, într-un univers de tenebre, mistuit de foc, în care „Cădeau fulgi negri”, copilul-înger este martorul nevinovat în acest coșmar: „Ce căutai, copile, – acolo,/ cu mâini prelungi și umeri ascuțiți,/ pe care-aripile abia de se uscară,/ fulgi negri, balansându-se în seară.”
În „Meditație de iarnă”, într-un cadru cenușiu, înghețat, „făptura ce-am avut-o, timidă, străvezie/ pe vremea când eram copil” a fost martora unor ani cumpliți, în care „Războiul înfigea-n câmpie/ săgeata trupurilor rupte”.
Totul până la răsăritul soarelui, motivul central al volumului. Atunci, lumina schimbă înfățișarea lumii. Apar peisajele marine („Marină”, „Cântec de dragoste la marginea mării”, „Dimineață marină”), în care lumina versatilă crește de la „dunga roșie” până la albul orbitor, iar în amurg, se desface în fâșii portocalii; soarele este „un ochi albastru”, deschis larg către pământ („peste piatră înclinat”), păsările sunt albe sau străvezii, scoicile cenușii, iar florile „de platină smălțate, și de aur noi lăute”, toate conțin lumina, „sămânța lumii”.
„Ieșirea din somn”, ivirea luminii marchează și trecerea de la copilărie la adolescență, eul liric descoperind și puterea iubirii, mai mult a îndrăgostirii, de a metamorfoza lumea („tu nu știi de ea – și treci întâiași dată/ prin stele ciudate, căscăund” – „Câmpie, primăvara”). Adolescentul îndrăgostit simte vibrațiile pământului în „cearcănele verzui” ale ierbii, contemplă chipul iubirii cu „fruntea ta-n zulufi de umbră vie”, cu „ochii tăi, ca doi păianjeni verzi”.
Lumina dimineții sau a serii, a primăverii sau a iernii, a copilăriei sau a adolescenței schimbă culori, în funcție de stările sufletești ale celui care o contemplă sau o evocă: privind ochii iubitei, „văzduhul serii mi-ar părea căprui” („Lună în câmp”) sau i se pare că „Lumina surâdea pe ierburi și pe ramuri” („Joc de unu”); când eul întreprinde „O călărire în zori”, devine cal cu „coamă blondă”, care „arde în vânt”.
În poezia „O viziune a păcii”, îngerul blond adolescent descoperă frumusețea lumii, împodobind-o „cu strigătul meu liniștit”, cu „plimbătoarele fâșii/ de portocalie lumină” a amurgului, iar în vis, ia cu el un porumbel care îi va aduce din nou, ca pe o ramură de măslin, „dunga de lumină a dimineții”, speranța renașterii matinale, a învierii din zori.
Așadar, prin lumină, culoare și poezie, autorul închină un imn lumii, transfigurate și re-create sub ochii adolescentului la „ieșirea din somn”, ca într-un act de cunoaștere, inițiere și iubire.
În lucrarea „Nichita Stănescu. Fenomenul limbii poezești”, autoarea, Gianina Maria-Cristina Picioruș, aprecia: „Rogvaiv-ul sentimental al lui Nichita naște mereu noi şi noi culori, într-o gamă de sentimente care poate deveni proprie oricui, se poate personaliza în oricine. De aceea, poezia lui Nichita e o lectură care nu se termină şi nu se epuizează şi, mai ales, este cu atât mai abstractă cu cât se vrea mai umană.”
În concluzie, abordarea didactică a dimensiunii cromatice și a simbolisticii luminii în opera lui Nichita Stănescu oferă cadrelor didactice un model concret de formare a competenței de analiză stilistică la elevi. Prin exercițiul sistematic de identificare a elementelor vizuale, de analiză a funcțiilor stilistice ale culorii și de interpretare a simbolurilor luminoase, elevii își dezvoltă capacitatea de a descompune textul literar în straturile sale constitutive și de a reconstitui coerența internă a discursului poetic. Mai mult, această abordare demonstrează elevilor că poezia modernă, departe de a fi inaccesibilă, devine inteligibilă prin aplicarea metodică a instrumentelor de analiză textuală. Studiul cazului particular al volumului „Sensul iubirii” ilustrează cum un demers analitic riguros, centrat pe elemente concrete ale limbajului poetic, poate transforma experiența lecturii într-un parcurs formativ autentic, dezvoltând simultan competența interpretativă, sensibilitatea estetică și gândirea critică. Astfel, integrarea acestui tip de analiză în practica didactică răspunde necesității de a echipa elevii cu instrumentele necesare pentru o lectură matură, analitică și personalizată a textului literar contemporan.
Bibliografie
Nichita Stănescu, „Ordinea cuvintelor” (vol.1), prefață de Alexandru Condeescu, Editura „Cartea Românească”, București, 1985
Ion Pop, „Nichita Stănescu – spațiul și măștile poeziei”, Editura Albatros, București, 1980
Gianina Maria-Cristina Picioruș, „Nichita Stănescu. Fenomenul limbii poezești”, Teologie pentru azi, București, 2002
Michel Ferber, „Dicționar de simboluri literare”, Editura Cartier, 2011