Una dintre problemele majore cu care se confruntă umanitatea mileniului III, începând cu vârsta copilăriei, continuând cu adolescența, culminând cu maturitatea este, fără îndoială, criza lecturii. Într-o societate puternic tehnicizată, a gadgeturilor de tot felul, a citi este un verb desuet, definind o activitate fără substanță pentru tânărul zilelor noastre, căruia nu i se mai cultivă, încă din pruncie, cultul sau plăcerea cititului. La aceasta, se adaugă școala, cu presiunea-i caracteristică, „trebuie să citim”, prea puțini profesori dezvoltând în discipolii lor autentica și pura plăcere a cititului, preferând să îi îmbuibe pe aceștia cu bibliografia obligatorie, care, în bună parte, nu mai reflectă preocupări ale adolescentului contemporan, oferindu-i acestuia o realitate ostilă, străină, un univers în care nu se mai poate regăsi la niciun nivel. Cititorul a devenit o „specie” rară, din ce în ce mai curioasă, iar practica cititului, asemenea.
Este evident faptul că despre criza lecturii s-a scris și se va dezbate în continuare; am abordat acest subiect mai ales din punctul de vedere al unui profesor de limba română, un ins care se confruntă zilnic cu refuzul adolescenților de a citi, invocând tot tipul de scuze, silit a recunoaște că pentru acest colaps, o bună parte din vină o poartă, din păcate, școala românească, reprezentată, uneori, mediocru, de dascăli (și mă refer aici, în special, la unii dintre profesori, dar și la funcţionarii ministeriali, pe mâna cărora sunt programele școlare, la autorii de manuale, la inspectorii şcolari etc.), indivizi care nu-și înțeleg menirea și responsabilitatea, inși care nu şi-au pus niciodată problema de a-i învăţa pe copii să citească, cultivându-le realmente plăcerea de a citi.
Așadar, dacă tinerii noștri nu mai citesc, este pentru că, la noi, ura faţă de carte se învaţă (şi încă temeinic!) în şcoală. Începând cu clasele primare, copiii studiază la disciplina Limba si Literatura Română, aproape exclusiv „limba”, în speţă, gramatica – o listă nesfârşită de „părţi de vorbire” şi de „părţi de propoziţie”, de tipuri de „subordonate” și „raporturi de coordonare/subordonare”, dublate de o listă la fel de generoasă de „figuri de stil”, „elemente de prozodie” și de modalități de redactare a unor compuneri argumentative privind apartenența cutărui text la un „gen literar” sau „specie literară” etc. Literatura se cam reduce la studiul textelor din manual, nu întotdeauna alese cu suficient discernământ, aceleași de vreo trei generaţii (adică de 90 de ani), aparținând unor autori canonici, precum: Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Costache Negruzzi, Calistrat Hogaş, Gala Galaction, Ioan Al. Brătescu-Voineşti etc., texte ce devin adesea pretextul următoarelor lecţii de gramatică. La liceu, se încheie, în mod abrupt, și, implicit, extrem de periculos, studiul gramaticii, abordându-se analiza literară a operei cronicarilor (moldoveni și munteni), a paşoptiştilor, a „marilor clasici” și a prozatorilor interbelici, cel mai adesea prezentați într-un limbaj plat, clișeizat şi hagiografic, reluându-se, în mod obsesiv, aceleași texte literare, fără up-datarea, mai mult decât necesară, la exigențele timpului nostru; în clasa a XII-a, se începe studiul poeziei românești moderne, dar cu punerea accentului pe binecunoscuta „pregătire pentru Bacalaureat”, o însușire mecanică a mai multor comentarii și analize literare ale autorilor canonici (aprox. 17), cel mai adesea, anoste pentru adolescentul contemporan.
De studiul literaturii universale au parte doar „umaniștii”, dar nici aceștia, decât în foarte mică măsură, se arată interesați de lectura unor capodopere. La facultate, situația este similară, studenții au deja bine însușit modelul licean. Așadar, nimeni nu mai citește de bunăvoie, nimeni nu mai citeşte pentru el; copiii citesc doar pentru că “trebuie” să citească, din frică sau din obligație, în vederea promovării cu brio a tot felul de „evaluări” (ascultat la clasă, teste, examene, olimpiade, concursuri), activități, devenite peste noapte instrumente de tortură a minţilor tinere, în urma cărora nu poate rămâne decât o ură acerbă faţă de textul scris sau, cel mult, un text citit fără nicio tragere de inimă, din care nu înțeleg nimic și în care nu se mai regăsesc de mult timp.
Scopul studiului de față: un profesor de limbă română, din învățământul liceal tehnologic buzoian, pe nume Izabela Panait, se lasă provocat a-i contamina pe elevii săi cu microbul cititului, orientându-i, însă, din umbră, spre opera anumitor scriitori români – marii clasici ai literaturii noastre – să zicem, Ion Creangă, un povestitor român de excepție, care, odată gustat, nu mai poate fi abandonat; în plus, dascălul de limbă și litertură română mizează pe poveștile citite sau auzite încă din copilărie, întreținând astfel un soi de complicitate afectivă cu părinții și bunicii contemporani, care nu au dreptul, cu nici un preț, a le văduvi pe odraslele lor de universul inefabil al istorisirilor, de tipul: Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani, Ursul păcălit de vulpe, Fata babei și fata moșneagului, Povestea lui Harap-Alb, Povestea unui om leneș, Soacra cu trei nurori, Păcală, Prostia omenească, Amintiri din copilărie etc.
Trebuie s-o recunoaștem, este nevoie de măiestrie didactică în a-i face cunoscuți pe Creangă, pe Eminescu, pe Caragiale sau pe Slavici tinerilor cititori, darmite unor necititori, cum altfel decât printr-o abordare nouă, dar în același timp plină de firesc și prospețime, excluzând, din capul locului, prezentarea și/sau predarea operei acestora într-o manieră aridă, ternă și clișeizată (așa cum școala românească a obișnuit în ultimele decenii!), abordare care nu mai poate trezi, în mod cert, decât refuz și înstrăinare din partea unor virtuali cititori.
Așadar, profesorul de limbă română este cel care se poate folosi de ingeniozitatea sa pentru a-l captiva pe novicele într-ale cititului, prin aplicarea unor strategii didactice inovatoare, care să aibă drept unic feed-back (re)descoperirea unor scriitori mai actuali astăzi decât oricând, pabilica să satisfacă până și gusturile cele mai capricioase.
Obiective specifice:
- Identificarea frecvenței cu care obișnuiesc să citească elevii texte literare;
- Identificarea timpului acordat de către elevi lecturii operelor marilor clasici;
- Identificarea preferințelor pentru lectură/gen de scriere ale elevilor;
- Identificarea motivației pentru lectură a elevilor;
- Identificarea opiniei elevilor cu privire la importanța pe care oamenii din societatea contemporană ar trebui să o acorde lecturii operelor marilor clasici;
- Identificarea potenţialului creativ al elevilor.
Formularea ipotezei poate îmbrăca, în acest caz, forme variate:
Dacă elevii nu ar dispune de prezentarea clișeizată a operei marilor clasici (vezi manualele școlare!), atunci s-ar putea stimula o receptare naturală a textului literar?
Dacă s-ar promova actul gratuit al lecturii, atunci elevii s-ar putea „apropia” autentic de textul literar, în vederea formulării propiilor opinii?
Dacă, prin promovarea studiului operelor marilor clasici, profesorul poate stimula, pe termen lung, lectura de plăcere?
Fixarea coordonatelor
– Locul de desfăşurare: Liceul Tehnologic Meserii și Servicii, Buzău;
– Perioada de cercetare: un interval de 6 luni, cuprins între 2 noiembrie 2015 – 1 iunie 2016 (fiind exclusă perioada vacanțelor școlare)
– Grup țintă: elevii clasei a X-a B, cei care, conform programei școlare, studiază câte un text literar al celor 4 autori canonici: Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă; Floare albastră, de M. Eminescu; Moara cu noroc, de I. Slavici și O scrisoare pierdută, de I. L. Caragiale.
– Metode didactice aplicate: cercetarea documentelor școlare și curriculare; metoda conversației didactice și a dezbaterii; metoda observaţiei directe și sistematice; metoda chestionarului.
Aplicarea chestionarului „De ce să mai citim?!”, cu scopul depistării atitudinii față de lectură a elevului
1. Lectura reprezintă pentru tine:
a. o pasiune
b. o obligație
c. un mod de a te instrui
d. un mod de a-ți petrece timpul liber
e. un mod de a uita de problemele zilnice
f. altceva…………………(completează ce anume)
2. Ce îți place mai mult să citeşti:
a. basme, poveşti
b. romane, schițe, nuvele
c. poezie
d. scrieri SF
e. memorii, jurnale
f. altceva………………..(completează ce anume)
3. Textele din manualele de limba şi literatura română sunt:
a. utile pentru cultura generală
b. plictisitoare, nu prea le citesc
c. obligatorii şi se cer la examene
d. alte aprecieri……………………………………..
4. Când textele din manualele de literatură:
a. sunt fragmente, citesc textul integral
b. deşi sunt fragmente, nu citesc textul integral
c. alte aprecieri……………………………………………..
5. Când citeşti în timpul liber, la ce renunți:
a. muzică
b. sport
c. televizor/computer
d. prieteni
e. film, discotecă
f. altceva (specifică ce anume)
6. Ce atitudine ai față de citit?
a. Este una dintre pasiunile mele
b. Consider că este o activitate plictisitoare
c. Este necesar în procesul de învățare
d. Nu mă atrage prea mult
7. Ce apreciezi mai mult când citești?
a. O acțiune complexă
b. O multitudine de personaje
c. O sintetizare clară a informațiilor
d. Stilul realist
8. Alege un scriitor pe care l-ai citi:
a. Mihai Eminescu
b. Ion Creangă
c. Ioan Slavici
d. I. L. Caragiale
CONCLUZII
1. Atunci când profesorul se pune în slujba elevului, completarea chestionarului este un exercițiu de onestitate din partea discipolului, întrucât acesta, deși conștientizează importanța lecturii, recunoaște faptul că nu citește, invocând diverse motive;
2. Profesorul ar fi de dorit să accepte situația de criză a elevilor în relație cu cartea, în vederea depistării și înțelegerii lipsei de motivație a acestora pentru citit;
3. Profesorul, prin ascultarea preferințelor elevilor săi, încurajează instalarea unui climat democratic la nivelul clasei, fapt ce consolidează încrederea discipolului în magistrul său;
4. Dascălul este responsabil de relația elevului cu cartea, fiind de datoria acestuia să identifice acele modalități prin care să-l atragă pe elev pe tărâmul literaturii, incluzând în demersul didactic utilizarea frecventă a mijloacelor audio-vizuale, a dramatizărilor, a vizionării spectacolelor, filmelor documentare despre viața scriitorilor, a ecranizărilor de excepție etc;
5. Este necesară o permanentă adaptare a profesorului la exigențele elevului de astăzi, individ cu personalitate puternică, pasionat de evoluția tehnică și tehnologică, dar care, odată convins de valoarea cărții și înzestrat cu o motivație puternică, va putea decide singur ce, cât, cum și de ce să citească;
6. Grație măiestriei dascălului, ora de literatură română poate deveni o formă de dialog cu autorul, cu textul și cu sine însuși.
Bibliografie
Pamfil Alina, „Limba și literatura română, perspective complementare”, Editura Paralela 45, Pitești, 2009
Parfene Constantin, „Literatura în școală”, E.D.P., București, 1977
Mărginean, Ioan, „Proiectarea cercetării sociologice”, Iași, Ed. Polirom, 2000