Prin joc se dezvoltă procesele psihice de reflectare directă şi nemijlocită a realităţii – percepţiile (mânuind diferite obiecte şi materiale, copilului i se dezvoltă percepţiile de mărime, formă, culoare, greutate, distanţă etc.) şi reprezentările, dar şi procesele psihice intelectuale, memoria, gândirea, imaginaţia.
În Dicţionarul de psihologie, P. Popescu-Neveanu precizează că jocul este un mod de dobândire şi precizare a cunoştinţelor prin acţiune.
“Jocul este o activitate de gândire, arată Popescu-Neveanu, întrucât este orientat spre rezolvarea de probleme spre găsirea căilor în vederea depăşirii unor obstacole, acţiunea şi cuvântul constituind principalele mijloace ale jocului”. (1978, p. 186)
S. Cristea(1998, p. 157) defineşte jocul didactic „acţiune ce valorifică la nivelul instrucţiei finalităţile adaptative de tip recreativ propriu activităţii umane”, iar A. Manolache(1979, p. 186) consideră jocul didactic „specie de joc care îmbină armonios elementul instructiveducativ cu cel distractiv”.
Funcţia principală a jocului se exprimă în :
- asimilarea practică si mentală a caracteristicilor lumii şi vieţii;
- este o funcţie de cunoaştere, care scoate în evidenţă amplitudinea caracteristicilor cognitive ale jocului pe parcursul dezvoltării copilului;
- exersare complexă stimulativă a mişcărilor, de contribuţie activă la creşterea şi dezvoltarea organismului.
Funcţia formativ-educativă
Prin joc se dezvoltă întreaga personalitate a copilului. Ursula Schiopu aprecia că ,, jocurile constituie o şcoala a energiei, a educaţiei, a conduitei, a gesturilor, a imaginaţiei ; jocul educă atenţia, abilităţi şi capacităţi fizice şi intelectuale, trăsăturile operative ale caracterului(perseverenţa, promptitudinea, spiritul de ordine, dârzenia etc.), trăsături legate de atitudinea faţă de colectiv, corectitudinea, spiritul de dreptate, cel de competiţie, sociabilitatea în genere. În felul acesta jocul modelează dimensiunile etice ale conduitei”.(1970, p. 132 ).
Jocul la şcolarul mic
Înclinarea balanţei către învăţare, ca activitate fundamentală, creează o complementaritate fericită exprimată în faptul că jocul devine activitate compensatorie a învăţării, creând condiţia de odihnă pentru aceasta. Este perioada când cu mare plăcere, şcolarul mic se îndreaptă spre jocurile de construcţie (asamblare şi montaj), spre jocuri în care se împleteşte imaginativul cu realul. Singuri dar mai ales în grupuri mici, copiii se întâlnesc (fete, sau băieţi) şi iniţiază jocuri de rol („de-a şcoala”, „de-a familia”)sau de mişcare („de-a prinselea”, „de-a ascunselea”). Nu sunt neglijate nici jocurile sociale în cadrul cărora copiii socializează, comunică, colaborează.
Jocul este considerat ca o activitate liberă, spontană, bazată pe comunicarea nemijlocită şi pe simpatie interpersonală, realizându-se un raport de noutate, creativitate şi autodirijare ce nu permite instalarea oboselii şi plictiselii iar învăţarea se constituie ca fiind o activitate obligatorie, cu program stabilit şi efort dozat, cu operaţii şi prestaţii măsurate prin raportare la un etalon.
În dezvoltarea limbajului şcolarului mic se produc transformări adânci. Până la intrarea în şcoală, limba este asimilată în practica nemijlocită a vorbirii. În şcoală însă, limba devine un obiect de învăţamânt organizat, sistematic. Alături de forma orală care se perfecţionează continuu în procesul de învăţamant, un rol important în dezvoltarea conştientă a limbajului atât ca mijloc de comunicare cât şi ca instrument de gândire, de asimilare a cunoştintelor îi revine limbajului scris. În ceea ce priveşte limbajul oral, una din laturile lui importante este conduita de ascultare.
În cursul micii şcolaritaţi se formează capacitatea de citit-scris şi aceasta impulsionează progresele limbajului. Copilul capătă cunoştinte despre structura morfo-semantică a cuvintelor. Dezvoltarea limbajului se face şi în contextul altor activităţi şcolare de muncă, desen, istorie, observare a naturii, cu prilejul cărora copilul face cunoştinţă cu o nouă terminologie care variază de la un domeniu la altul.
La limba română jocurile ajută la corectarea deficienţelor de vorbire, pronunţarea corectă a sunetelor, silabelor, cuvintelor, dezvoltarea şi îmbogăţirea vocabularului, aplicarea corectă a semnelor gramaticale. Ca sarcini se urmareşte dezvoltarea auzului fonematic, pronunţarea corectă a cuvintelor sub aspect morfologic, exprimarea logică, coerentă şi înţelegerea aspectului semantic a tuturor cuvintelor. Stimulaţi fiind în găsirea mai multor soluţii în combinarea cuvintelor pentru a realiza o comunicare, implicit se realizează şi probleme ale acordului, alegând forme care se potrivesc situaţiei date. Aceste tipuri de exerciţii contribuie la formarea capacităţilor de exprimare a ideilor în propoziţii, rezultat observat în verbalizarea independentă a celor percepute din tablourile, planşele folosite la lecturi, lecturi după imagini sau povestiri citite.
Comunicarea ca disciplina de studiu cuprinde cunostinţe din disciplinele dezvoltarea vorbirii, compunere si gramatica, corelate într-o viziune integratoare. Deprinderile de vorbire corectă şi expresivă, activităţile de elaborare creativă, la care se adaugă celelalte componente , ale limbii române (citire, lectura, scriere)urmaresc formarea la elevi a capacităţii lingvistice şi sociale de comunicare. În comunicarea şcolară un rol fundamental îl are comunicarea orală şi comunicarea scrisă. Comunicarea orală sau verbală presupune schimbul de mesaje, prin dialog între doi sau mai mulţi parteneri, care iau alternativ rolul de ascultător şi vorbitor.
Abilitatea de exprimare orală se realizează prin însuşirea capacităţii de conversaţie, de povestire şi de comentare. Pentru maturizarea progresivă a acestei abilitaţi se impune un exerciţiu permanent de îmbogăţire şi nuanţare vocabularului, de structurare a mesajelor în discurs coerent, de promovare şi provocare a comunicării orale pentru a înfrânge inhibiţiile şi a disciplina dialogul, de a aprecia corectitudinea, limpezimea şi precizia enunţurilor proprii sau a celor receptate. Comunicarea în scris, spre deosebire de comunicare orală, presupune mai multa rigoare reuşită chiar din natura canalului de vehiculare a mesajului. Oralul se caracterizează prin libertatea de exprimare, aceasta fiind dependentă de un context situaţional, prin posibilitatea de rectificări şi reluări prin folosirea conduitei nonverbale şi paraverbale, prin construcţia sa spontană, prin subiectivismul evident a1 discursului şi chiar prin abatere de la vorbirea corectă.
În clasele primare, prin orele de comunicare se va urmări formarea capacităţii de comunicare prin dialog, observare, pronunţare, interpretare de rol, povestire, denumire, memorare, alcătuire de mesaje, ordonare, recunoaştere şi completare.
Limbajul verbal constă în exprimarea orala a omului în diferite situatii, este o activitate specific umană, prin care se realizeaza cu ajutorul limbii atât comunicarea verbala între oameni, cât şi procesul de gândire noţională. Cel mai greu de activat este domeniul verbal întrucât creaţia verbală este condiţionată de stăpânirea limbii. Limbajul este cheia care deschide poarta cunoaşterii, a înţelegerii lumii înconjurătoare şi a naturii umane.
Plecând de la premisa ştiută că un copil mai întâi vorbeşte, apoi citeşte, e necesar ca şi prin joc, să formăm şi să îmbogăţim vocabularul copiilor, să se exprime corect şi fluent, să conştientizeze sensul cuvintelor pentru a le folosi în noi enunţuri.
În continuare, voi prezenta jocuri didatice folosite în predarea noţiunilor de vocabular, al îmbogăţirii acestuia şi a tot ce ţine de formarea la elevi a unei exprimări corecte, expresive şi conştiente.
Jocul ,,Ghemul buclucaş”
Sarcină didactică : descoperirea cuvintelor cu înţeles asemănător pentru cuvinte date;
Desfăşurarea jocului : Profesorul spune un cuvânt şi aruncă ghemul printre elevi. Cel la care ajunge ghemul trebuie să găsească un sinonim; dacă este corect elevul aruncă ghemul(cu ghinion) mai departe, dacă nu, este depunctat şi pedepsit de către ceilalţi copii(să recite, să execute diferite mişcări, să imite etc.)
Exemplu : drum – cale, cărare, alee, traseu, stradă;
poveste – istorisire, basm, povestire;
a învârti-…………….
a arunca -…………………..
Jocul „Lanţul cuvintelor”
Sarcina didactică : găsirea unor denumiri de animale, localităţi, nume de persoane şi înlănţuirea lor după litera finală.
Desfăşurarea jocului : elevii sunt împărţiţi pe grupe. Li se explică că în funcţie de ultima literă a cuvântului pe care profesorul îl va scrie pe tablă, membri aceleiaşi grupe vor trebui să găsească alte denumiri care să înceapă cu litera respectivă, fără să repete însă vreunul din cuvintele scrise. Urmează la tablă grupele. Va căştiga grupa care a realizat lanţul cel mai lung şi mai corect.
Exemplu : Nume de animale : şacal – lup – porc – cal – leu – urs;
Nume de localităţi : Iaşi – Isaccea – Arad – Deva – Alba Iulia;
Nume de persoane : Maria – Andrei – Ion – Nae – Emil – Laura.
Jocul „Cuvinte noi”
Sarcina didactică : formarea unui număr cât mai mare de cuvinte noi utilizând doar literele unui anumit cuvânt.
Desfăşurarea jocului : profesorul pronunţă un cuvânt oarecare. Elevii vor trebui să formeze din literele acestui cuvânt noi cuvinte. Pentru fiecare cuvânt se acordă un punct. Participă toţi elevii. Când niciun elev nu mai găseşte niciun cuvânt nou, profesorul anunţă un nou cuvânt.
Exemplu : bibliotecă – bec, tobă, loc, toc, bile, bilă, tocă.
Concluzii
Jocul este activitatea fundamentală la vârsta preşcolară şi se realizează fără nici un scop, ca plăcere gratuită. De la jocul legat de obiecte la vârsta preşcolară mică, încet se ajunge la jocul cu subiect şi cu rol, care presupune adaptare la rol şi la parteneri, la regulile jocului. Jocul rămâne o preocupare principală şi la şcolarul mic, dar este mai complex.
Conduita verbală şi afirmarea personalităţii fac progrese prin dezvoltarea capacităţii de exprimare verbală:
- Creşte volumul vocabularului activ;
- Se manifestă intens limbajul situaţional;
- Se exersează structurile gramaticale corecte ale limbii.
Aşadar, în perioada şcolară mică, se dezvoltă toate formele de limbaj. Conduitele verbale încep din ce în ce mai mult să subordoneze toate celelalte comportamente, să le organizeze şi să le dinamizeze.
Rolul profesorului este foarte important deoarece el, prin metodele didactice activ-participative folosite în cadrul activităţilor ce se desfăşoară la clasă cât şi în activităţile extracurriculare, poate elevilor să le înfrumuseţeze şi să le îmbogăţească vocabularul la un nivel ridicat, nivel ce va fi o rampă de lansare pentru o viaţă frumoasă. Jocul didactic îşi dovedeşte eficienţa în dezvoltarea conduitei verbale la şcolarul mic prin facilitarea procesului de asimilare şi consolidare a cunoştinţelor în condiţii agreabile, relaxante, fără conştintizarea de către elevi a efortului intelectual depus.
Bibliografie:
Cristea, S., Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1998;
Manolache, A., Dicţionar de pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979;
Popescu-Neveau P., Dictionar de psihologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978;
Simionică E., Bogdan F., Gramatica prin joc, Editura Polirom, Iaşi, 1998;
Şchiopu, U., Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.