Articolul prezintă observații ale unui studiu etnometodologic longitudinal privind tranziția la mediul grădiniței.
De-a lungul carierei mele în lucrul cu preșcolarii, am observat că acomodarea copiilor la noul mediu numit grădinița se face destul de greoi dacă nu există comunicare și deschidere din partea părinților dar și a copiilor. Deseori m-am gândit să caut soluții ca acomodarea copiilor să se poată face mai ușor, și astfel am reușit să aplic o serie de schimbări, de metode și mijloace de educație care să-i ajute mai rapid pe preșcolari să prindă drag de grădiniță și de activitățile ce se desfășoară.
Astfel că, la începutul anului școlar, îi invit pe părinți la grădiniță împreună cu copiii, să petreacă o zi, două la grădiniță, pentru a facilita acomodarea copiilor la noul mediu, dorindu-și să se reîntoarcă cu drag, și nemaiavând teama de necunoscut sau senzația că părinții l-au părăsit. Adaptarea copilului la procesul instructiv-educativ, la noile condiții de viață trebuie să fie susținută de către cadrele didactice cu sprijinul familiei.
Viitorul societății este reprezentat de copii, iar de dezvoltarea armonioasă a acestora depinde evoluția umanității. Modificările ce se produc sub influența condițiilor de mediu, educație și a rolurilor sociale exercitate asupra copiilor este mai indicată decât necunoașterea acestora, necunoaștere ce se poate solda cu dezechilibre și neadaptare a copilului cu mediul social.
Familia reprezintă cel mai puternic factor de socializare în dezvoltarea copiilor de vârstă preșcolară mică. Din primii ani de viață ai copilului, familia s-a dovedit esențială în dezvoltarea psihică a copilului reprezentând o sursă primară de dragoste și afecțiune. Grădinița reprezintă principalul partener educativ al familiei, iar familia este implicată în tot ceea ce înseamnă educația copilului acasă și la grădiniță.
Între familie și grădiniță trebuie să existe obligatoriu un parteneriat, care să presupună o colaborare, o muncă în echipă, cu ajutorul căruia copilul se dezvoltă și evoluează.
Educația copilului reprezintă o adevărată provocare pentru părinți, unii părinți reușesc să-și educe copilul cu ușurință, alții reușesc să-l educe cu mari eforturi, probabil pentru că nici ei nu au avut parte de o anumită educație atunci când erau copii.
Primii ani de viață sunt vitali în stabilirea stării de bine emoționale, fizice dar și dezvoltării intelectuale de mai târziu. Mediul în care crește și se dezvoltă copilul trebuie să fie unul liniștit, afectiv, un mediu care să îi ofere siguranță. Copiii evoluează în moduri diferite, în ritmuri proprii ajutați de cei din jurul lor.
Odată cu creșterea și dezvoltarea copilului, părinții trebuie să se gândească la viitorul copilului, la prima etapă a despărțirii celui mic de familie, și anume, grădinița. Părinții reprezintă primul și principalul pion, care îl pot ajuta pe cel mic să se adapteze la grădiniță.
După Philippe Aries, a cărui carte Secole de copilărie (1962) reprezintă cea mai detaliată examinare a istoriei copiilor, copilăria este o invenție relativ recentă. În cuvintele sale, „În societatea medievală ideea de copilărie nu exista, aceasta nu înseamnă că toți copiii erau neglijați, abandonați sau disprețuiți. Ideea de copilărie nu trebuie confundată cu afecțiunea față de copii, ea corespunde conștientizării naturii particulare a copilăriei, aceea care îi distinge de adulți, chiar și de adultul tânăr. În societatea medievală această conștientizare lipsea.” (H., R., Schaffer, 2005, p. 21)
Concluzionând, părinții și preșcolarii trebuie să aibă o relație deosebit de frumoasă cu cadrul didactic și invers, prin înțelegere și integrare ai acestora în activitățile de zi cu zi, îi ajutăm pe micuți să se integreze mai ușor și să se adapteze la noul mediu, grădinița.
Bibliografie
1. Kelemen, G., (2019), Educație timpurie, Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad.
2. Munteanu, A., (2007), Psihologia copilului și a adolescentului, Editura Eurobit, Timișoara,