EDICT

Comunicarea didactică apare ca formă particulară a fenomenului extrem de complex şi dinamic al comunicării umane. Ea se desfăşoară într-un cadru instituționalizat, după norme şi principii avute în vedere mai ales de adultul responsabil de iniţierea şi conducerea activităţii didactice-profesorul. Ca unic adult în mijlocul clasei, dascălului îi revine sarcina de a comunica astfel încât mesajul să ajungă corect şi complet la copil. Având în vedere multitudinea situațiilor  prin care profesorul poate comunica, se impune  realizarea unei taxonomii a regulilor şi mijloacelor pe care le poate utiliza în activitatea lui în vederea eficientizării acestui proces.

Calitatea mesajului transmis de profesor constă în alegerea celei mai eficiente modalități  prin care  îl aduce în faţa copiilor. Privitor la acest aspect se poate spune că, modalitatea care ajunge să producă schimbarea așteptată  în urma acţiunii comunicaţionale, este cea mai eficientă. Modalităţile folosite în comunicare didactică pentru optimizarea ei pot fi legate de toate componentele actului comunicațional: emiţător, receptor, cod, mesaj, canal de comunicare, feedback. Ȋn literatura de specialitate sunt descrise exigenţele care se fac responsabile de eficientizarea comunicării didactice. Acestea sunt prezentate pe larg în Psihologia educaţiei, Dorina Sălăvăstru (2004, p. 217-227):

1) Calitatea mesajului transmis de profesor- credibilitatea profesorului poate fi crescută printr-o serie de procedee: sistematizarea informaţiei, captarea atenţiei, atmosfera construită pentru expunerea subiectului, utilizarea unor concepte/termeni cunoscuţi de auditoriu, gradarea discursului, evitarea divagării etc;

2) Modalitatea prin care profesorul alege să expună mesajul trebuie să fie atractivă, să suscite interesul elevilor, să-i atragă în a asculta discursul didactic, comunicarea să fie expresivă, tonul şi accentul să menţină atenţia copiilor pentru ceea ce spune profesorul;

3) Educarea elevului în însuşirea corectă a mesajului – comunicarea având o funcţie bimodală- emiţătorul transmite ceea ce doreşte să expună auditoriului, dar trebuie să şi stimuleze receptarea prin dialog, întrebări , dezbateri, explicaţii, clarificări;

4) Utilizarea feedback-ului ca modalitate prin care profesorul cunoaşte măsura în care mesajul a ajuns la elev aşa cum a dorit el să fie receptat. Cunoaşterea gradului în care este deformat/corect mesajul receptat va da profesorului posibilitatea de a reveni cu explicaţii suplimentare, de a aduce idei care să sprijine înţelegerea corectă a mesajului pe care a dorit să-l transmită;

5) Cunoaşterea de către dascăl a implicaţiei pe care relaţia dintre el şi elevi o are asupra comunicării.

Jean Claude Abric (2002) a stabilit o serie de reguli care sunt în accepţiunea lui responsabile de eficienţa comunicării:

• Ascultarea – formularea mesajului şi realizarea actului comunicării prin raportare la punctul de vedere al celuilalt participant;
• Observarea – intresesul pentru tot ceea ce se întâmplă în actul de comunicare;
• Analiza – degajarea unor elemente psihologice şi sociale care influenţează participanţii la comunicare;
• Exprimarea – expunerea punctului de vedere în concordanţă cu obiectul comunicării sau cu interlocutorul;
• Controlul – atenţia acordată pentru calitatea şi pertinenţa mesajului, factorii ce pot perturba transmisia.

Ȋn cadrul comunicării didactice, capacitatea cadrului didactic de a se plia pe diversele situaţii de comunicare şi modul în care acesta conduce comunicarea pentru a îndeplini obiectivele propuse pentru o anumită secvenţă presupune tact pedagogic, măiestrie şi competenţă comunicaţională. Felul în  care profesorul comunică în mijlocul elevilor conturează concepţia acestuia despre profesie, copil şi importanţa acţiunilor lui asupra generaţiilor tinere. Cu cât abilităţile lui de a comunica, de a se plia pe situaţiile ce se pot ivi în discursul didactic sunt bine stăpânite, cu atât competenţa de a comunica este mai solidă. Această competenţă este vizibilă prin: adecvarea discursului/ a subiectului, cunoaşterea regulilor comunicaţionale, ale comportamentului nonverbal, capacitatea de a sesiza şi descifra mesaje nonverbale, cunoaşterea psihologiei copilului şi a metodelor prin care pot fi evitate anumite capcane, cunoaşterea grupului ca mediu de relaţii pe verticală şi orizontală (o intervenţie verbală asupra comportamentului unui copil cu scopul de a-l tempera poate avea un efect invers prin faptul că atrage atenţia asupra lui, iar copilul… are nevoie de atenţie).

Competenţa în comunicare este dată şi de favorizarea exprimării elevului, de ascultarea lui cu atenţie, de valorificarea interlocutorului ca partener în comunicare. De multe ori, exprimarea limitată a elevilor este cauzată de indisponibilitatea profesorului de a asculta, iar acest lucru dăunează atât relaţiei  dintre educator şi educat, dar şi eficienţei comunicării. O comunicare optimă este cea în care emiţătorul de vine receptor. Comportamentul comunicaţional al emiţătorului se modulează în funcţie de ceea ce auditoriul receptează, iar în lipsa ascultării, acesta nu poate şti cum şi ce să adapteze în discursul său. Comunicarea devine unidirecţională şi nu relevă starea receptorului cu privire la influenţa mesajului emiţătorului. Astfel că, dascălul trebuie să aibă în vedere, în actul comunicaţional, următoarele aspecte:

• calitatea mesajului (ce s-a transmis vs. ce s-a receptat);
• gradul de receptabilitate prin utilizarea unor termeni a căror semnificaţie este cunoscută de elevi;
• adecvarea tehnicilor de argumentare la scopul urmărit;
• utilizarea unor proceduri argumentative care să producă schimbările prevăzute iniţial în conformitate cu idealul educaţional;
• cunoaşterea elevilor;
• claritatea mesajului prin adaptarea limbajului la nivelul de înţelegere al elevilor;
• introducerea unor temeni noi trebuie să fie urmată de explicaţii şi precizări care să fie edificatoare pentru toţi elevii;
• acţiunea comunicării asupra elevului trebuie să genereze conduite, manifestări comportamentale dezirabile; acest lucru este posibil prin tăria, forţa argumentelor( ca efect al persuasiunii)
• adeziunea auditoriului-clasă la argumentele unui mesaj prin gradul de credibilitate al profesorului;
• expresivitatea limbajului (verbal/paraverbal/nonverbal);
• cunoaşterea de către profesor a importanţei dialogului, a dezbaterii, a argumentări de ambele părţi, a sesiunilor de întrebări şi răspunsuri din ambele părţi;
• utilizarea feed-back-ului ca punct de îmbunătăţire a comunicării, ca mijloc de cunoaştere a punctelor forte/ slabe şi reorganizarea/ reglarea  discursului în vederea diminuării efectelor punctelor slabe;
• dezvoltarea unei relaţii de încredere, bazată pe ascultare, pe împărtăşire, pe satisfacerea unei stări de necesitate- cunoaşterea.

Ȋn ceea ce privește comunicarea didactică în cadrul grădiniței trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

• vârsta copiilor- capacitatea  de înţelegere a mesajului transmis şi adecvarea acestuia la particularităţile preşcolarilor;
• starea copilului trebuie să excludă anumite nevoi importante pentru copil (un copil care nu se simte bine, are anumite nevoi care-i perturbă capacitatea de a se implica într-o activitate, nu s-a odihnit bine etc)
• utilizarea unor metode/ mijloace/ procedee adecvate vârstei ;
• introducerea unor materiale care să suscite interesul şi să menţină  atenţia copilului;
• construirea comunicării astfel încât să fie urmărite obiectivele/ finalităţile educaţiei preşcolare;
• vizibilitatea trebuie asigurată pentru toţi copiii( a materialelor, a educatoarei);
• intervenţiile copiilor, solicitările de participare trebuie să-i vizeze pe toţi;
• antrenarea funcţiilor executive- prin mânuirea materialelor, folosirea instrumentelor de lucru etc;
• antrenarea funcţiilor cognitive, prin explicarea relaţiilor de tipul cauză-efect;
• antrenarea comunicării, prin încurajarea verbalizării acţiunilor, opiniilor;
• încurajarea verbalizării prin brainstorming, prin întrebări care să antreneze răspunsuri multiple/ diverse din partea copiilor;
• adaptarea/ reglarea comunicării în funcţie de comportamentul şi starea copilului;
• utilizarea comunicării sub toate formele ei(verbală, non şi paraverbală) în transmiterea conţinutului;
  adaptarea şi selecţia conţinuturilor în funcţie de valoarea lor formativă.

Ȋn cadrul educaţiei cu preşcolarii, comunicarea didactică vizeză conţinuturi adaptate vârstei şi specificului dezvoltării copiilor. În accepţiunea Lilianei Stan (Pedagogia preşcolarităţii şi şcolarităţii mici, 2014) selecţia conţinuturilor pentru activitatea cu preşcolarii trebuie să fie în concordanţă cu următoarele criterii:

• Orientarea adecvată a copilului în spaţiul natural înconjurător, în mediul socio-uman imediat;
• Vizarea conţinuturilor care descriu modul de viaţă uman normal şi dezirabil oricărei persoane, al copilului, în mod particular din perspectivă familială, grupală/ socială.
• Integrarea valorilor morale
• Integrarea valorilor estetice
• Conţinuturile propuse spre asimilare trebuie raportate constant la abordarea ludică;
• Conţinuturile pentru preşcolari integrează activităţi derulate constant şi au o poziţie similară cea a jocului (activităţi de dezvoltare personală – rutine, tranziţii, activităţi liber-alese – centrele de interes amenajate corespunzător, activitătile pe domenii experienţiale, activităţile de mişcare, jocuri sportive, întreceri etc)
• Conţinuturile vehiculate în activităţile formative presupun prezenţa componentei emoţionale.

Educatoarea trebuie să-şi construiască discursul didactic având atenţie aceste criterii pentru a realiza un act educaţional de calitate, care să răspundă particularităţilor copiilor de vârstă mică, să asigure starea de bine a acestora, devenirea deplină a copilului, dezvoltarea armonioasă a personalității acestuia şi pregătirea pentru şcoală.

Bibliografie
1. Abric, J.C. (2002). Psihologia Comunicării: Teorii şi metode. Ed. Polirom.
2. Sălăvăstru,  D. (2004).  Psihologia educaţiei. Ed. Polirom.
3. Stan, L.(2014). Pedagogia preşcolarităţii şi şcolarităţii mici. Ed. Polirom.