Şcoala, ca instituţie publică de formare şi socializare umană, trebuie să răspundă cerinţelor tuturor elevilor, atât celor care au un ritm de învăţare şi un potenţial intelectual şi aptitudinal peste medie, dar şi celor care manifestă deficienţe de învăţare. Ambele categorii pot fi considerate cu cerinţe educative speciale şi necesită un program individualizat de învăţare.
Educaţia integrată va permite copiilor cu CES să trăiască alături de ceilalţi copii, să desfăşoare activităţi comune, dobândind abilităţi în vederea adaptării, integrării şi devenirii lor ca şi ceilalţi.
În calitate de profesor, am fost pus în situaţia de a avea la clasă elevi cu cerinţe educative speciale şi, în astfel de situaţii, am încercat să găsesc cele mai bune metode de predare-învăţare pentru a-i determina pe toţi participanţii la actul educaţional să se implice conştient în activităţile derulate.
Nu este simplu, dar cu dăruire, imaginaţie și multă răbdare se pot crea strategii eficiente care să ȋi sprijine ȋn acest sens. Având ca reper lucrări de specialitate cu informaţii despre elemente de pedagogie și specificul dezvoltării psihoindividuale ale unui copil cu deficienţe, am realizat programe de intervenție și activităţi de ȋnvăţare adecvate nevoilor fiecăruia. Nu folosesc ca pe o “reţetă” metodele și procedeele didactice despre care am citit, ci le adaptez contextului.
Am observat că scenariile didactice care cuprind metode și tehnici interactive sunt eficiente, mai ales ȋn cazul elevilor cu CES, care sunt integraţi ȋn școlile de masă alături de colegi cu o dezvoltare tipică, deoarece ȋncurajează socializarea, spiritual de toleranţă și suport.
Ei nu trebuie marginalizaţi în niciun fel, nu trebuie „uitaţi” în clasă pornind de la ideea că nu vor putea ajunge niciodată ca şi ceilalţi elevi.
Obiectivul principal al şcolilor de masă în care învaţă elevii cu CES este asigurarea integrării acestora în mediul şcolar. Şcoala trebuie să aibă în vedere transformarea elevului într- o persoană capabilă să-şi creeze propriile procese şi strategii de raţionament, utile pentru rezolvarea problemelor reale şi apropiate.
Adaptarea curriculum-ului la nivelul clasei reprezintă una dintre soluţiile propuse de către factorii abilitaţi. O calitate esenţială a curriculum-ului şcolar actual este aceea că vizează un grad mare de flexibilitate, astfel încât să permită fiecărui copil să avanseze în ritmul său şi să fie tratat în funcţie de capacităţile sale de învăţare. Pentru aceasta este nevoie ca formularea obiectivelor, stabilirea conţinuturilor instruirii, modalităţile de transmitere a informaţiilor în clasă şi evaluarea elevilor să se facă diferenţiat.
Astfel, în urma analizei amănunţite a evaluărilor iniţiale, am proiectat conţinuturile individualizat şi diferenţiat, astfel încât să poată fi înţelese de către elevi, am avut în vedere faptul că învăţarea trebuie văzută ca un proces la care elevii participă în mod activ, îşi asumă roluri şi responsabilităţi.
Toţi elevii care participă la procesul de educaţie trebuie să beneficieze de o diferenţiere educaţională pentru că: au abilităţi diferite, au interese diferite, au experienţe anterioare de învăţare diferite, provin din medii sociale diferite, au diferite comportamente afective (timiditate, emotivitate), au potenţial individual de învăţare, învaţă în ritmuri diferite, au stiluri de învăţare diferite.
Modalitatea de evaluare poate fi adaptată în funcţie de potenţialul individual. Evaluarea trebuie să vizeze identificarea progresului realizat de elev, luând ca punct de plecare rezultatele evaluării iniţiale. Tratarea individualizată a şcolarilor facilitează adaptarea acestora la cerinţele şi obiectivele procesului instructiv-educativ şi presupune corelarea între cerinţele programei şi posibilităţile copiilor. Tratarea diferenţiată exprimă necesitatea ca organizarea, desfăşurarea şi evaluarea activităţilor instructiv-educative să stimuleze dezvoltarea copilului. Sarcinile care se dau copilului să fie în concordanţă cu însuşirile de personalitate, care se află în permanent devenire şi transformare, astfel asigurându-se o amplificare a efortului psihic şi fizic al copilului.
Cadrul didactic trebuie să pună un accent pe abordarea pozitivă a comportamentului copiilor, ameliorarea practicilor educaţionale, cum ar fi: evitarea discriminărilor, a favorizării sau etichetării copiilor, evitarea reacţiilor impulsive neadecvate, a ameninţării şi intimidării copiilor, exprimarea încrederii în posibilităţile fiecărui copil de a reuşi.
În activităţile didactice destinate elevilor cu CES se pot folosi metodele expozitive (povestirea, expunerea, explicaţia, descrierea), dar trebuie respectate anumite cerinţe: să se folosească un limbaj adecvat, corespunzător nivelului comunicării verbale, prezentarea să fie clară, precisă, concisă, ideile să fie sistematizate, să se recurgă la procedee şi materiale intuitive, să se antreneze elevii prin întrebări de control pentru a verifica nivelul înţelegerii conţinuturilor de către aceştia şi pentru a interveni cu noi explicaţii atunci când se impune acest lucru.
Metodele de simulare (jocul didactic, dramatizarea) pot fi aplicate cu succes atât în ceea ce priveşte conţinutul unor discipline, cât şi în formarea şi dezvoltarea comunicării la elevii cu deficienţe mintale şi senzoriale. Implicarea lor cât mai directă în situaţii de viaţă simulate, trezesc motivaţia şi implică participarea activă, emoţională a elevilor, constituind şi un mijloc de socializare şi interrelaţionare cu cei din jur.
Metoda demonstraţiei ajută elevii cu dizabilităţi să înţeleagă elementele de bază ale unui fenomen sau proces.
Alături de metoda demonstraţiei, exerciţiul constituie o metodă cu o largă aplicabilitate în educaţia specială, mai ales în activităţile de consolidare a cunoştinţelor şi de formare adeprinderilor.
În activitatea educativă a copiilor cu cerinţe educative speciale, se poate folosi cu maximă eficienţă învăţarea prin cooperare. Lecţiile bazate pe învăţarea prin cooperare permit evaluarea frecventă a performanţei fiecărui elev, care trebuie să ofere un răspuns în nume personal sau în numele grupului, elevii se ajută unii pe alţii, încurajându-se şi împărtăşindu-şi ideile, explică celorlalţi, discută ceea ce ştiu, învaţă unii de la alţii, realizează că au nevoie unii de alţii pentru a duce la bun sfârşit o sarcină a grupului.
Experienţa proprie mi-a demonstrat utilitatea deosebită pe care o poate avea și jocul ȋn procesul educativ al elevilor cu CES, făcând mai atractive conţinuturile ȋnvăţării, care nu mai sunt văzute ca un efort prea mare de concentrare, având ȋn vedere disponibilitatea scăzută ȋn sensul acesta. Jocul poate stimula copilul pe mai multe planuri: senzoriomotor, intelectual, social, creativ, al conştiinţei de sine şi chiar terapeutic.
Pentru integrarea și recuperarea elevilor cu cerinţe educative speciale este necesară tratarea demersului educativ ȋntr-o manieră interactivă astfel ȋncât aceștia să cunoască, să ȋnţeleagă lumea ȋn care trăiesc și să aplice ceea ce au ȋnvăţat ȋn diferite situaţii de viaţă.
Atunci când jocul este utilizat în procesul de învăţămant, el dobândeşte funcţii psihopedagogice speciale, asigurând participarea activă a elevului la lecţii, sporind interesul de cunoaştere faţă de conţinutul lecţiei.
Putem spune că jocul este ”Munca copilului”. În timpul jocului, copilul vine în contact cu alţi copii ori adulţi, astfel jocul are caracter social. Psihologia jocului evidenţiază importanţa activării acestei metode mai ales la copiii cu CES.
Această activitate dinamizează acţiunea didactică prin intermediul motivaţiilor ludice care sunt subordonate scopului activităţii de predare-învăţare dar şi de evaluare. Folosirea jocului didactic ca activitate de completare cu întreaga clasă aduce variaţie în procesul de instruire a copiilor cu CES, făcându-l mai activ. Elementele de joc: gândirea, mişcarea, întrecerea, surpriza etc. – creează stări emoţionale care întreţin interesul şi dau colorat viu lecţiei.
Prin joc, copiii cu CES pot ajunge la descoperire de adevăruri, îşi pot antrena capacitatea lor de a acţiona creativ, pentru că strategiile jocului, sunt în fond strategii euristice, în care se manifestă isteţimea, spontaneitatea, inventivitatea, răbdarea, îndrăzneala.
Evaluarea prin joc condiţioneaza în aşa manieră dinamica clasei, încât putem spune că nu există învăţare eficientă fără evaluare. Ea nu poate şi nu trebuie redusă la simplul act al notării. Principala funcţie a evaluării este aceea de a determina măsura în care diferite obiective pedagogice au fost atinse. În acelaşi timp încearcă să explice randamentul nesatisfăcător.
Scopul educaţiei prin joc este acela de forma anumite deprinderi, strategii cognitive, atitudini şi comportamente, acestea se formeaza doar dacă îl punem pe elev să lucreze efectiv, să acţioneze, atât pe plan verbal cât şi motric.
Jena, ruşinea, umilirea repetată, tind să dezorganizeze personalitatea copilului, duc la apariţia unei stări psihice negative de nesiguranţă, ezitare, apoi pierderea respectului de sine şi încrederea în profesor.
În cazuri extreme, elevul poate deveni chiar agresiv. Se întamplă adesea ca elevul frustrat, să fie izolat in grupul de elevi deoarece reactivitatea lui exagerată din cauza frustrării repetate se manifestă, printr-un comportament inadaptat, elevul fiind văzut de colegi ca un tip dificil. De aceea jocul poate fi folosit pentru a diagnostica conflicte psihologice, fiind binecunoscută capacitatea jocului de a deveni simbol al tendinţelor, dorinţelor sau conflictelor copilului.
Autorul Alois Gherguţ (Sinteze de psihopedagogie specială, pag 281, 282) precizeză faptul că există o multitudine de tehnici și metode care favorizează ȋnvăţarea prin interacţiunea cu ceilalţi colegi, iar aceste metode pot fi selectate, reformulate și chiar ȋmbogătite cu alte variante ȋn funcţie de tipul disciplinei, de vârsta și nivelul de dezvoltare al elevului.
Totodată, un rol important ȋn recuperarea și integrarea acestor elevi ȋl au și activităţile de terapie educaţională (terapia ocupaţională, meloterapia, dezvoltarea autonomiei personale, ludoterapia), scopul fiind acela de a forma deprinderi de viaţă cotidiană (asigurarea ȋngrijirii propriului corp și a locuinţei, folosirea serviciilor din comunitate) cultivare a capacităţilor și aptitudinilor pentru muncă (elevii cu dizabilităţi pot fi ȋnvăţaţi să realizeze diverse activităţi productive care ȋl pot ajuta ulterior ȋn găsirea unui loc de muncă specific) și educarea abilităţilor pentru petrecerea timpului liber.
În proiectarea și desfășurarea lecţiilor, cadrele didactice pot valorifica cele mai operante modalităţi de lucru, mixând strategiile didactice tradiţionale cu cele moderne, utilizând diverse tehnici terapeutice, obiectivul fiind acela de a crea competenţe ce vor asigura autonomia personală și integrarea socio-profesională.
Materialele didactice folosite în predarea-învăţarea-evaluarea elevilor cu cerinţe educaţionale speciale sunt:
- materiale informativ–demonstrative: atlase zoologice, planşe, CD-uri etc;
- materiale pentru formarea şi exersarea deprinderilor: microscop, lamele, preparate fixe
şi proaspete, acvariul din laborator etc.; - materiale de evaluare a rezultatelor învăţării: tipuri de teste, lecţii în format digital, portofoliul etc.
Este o provocare să lucrezi cu copiii cu CES, având ȋn vedere caracteristicile și manifestările tulburărilor cu care se confruntă, dar nu este imposibil deoarece și ei au potenţial pentru dezvoltare, doar că este necesar să se descopere cele mai potrivite moduri prin care să fie activat. Procesul instructiv-educativ și compensator-recuperator ȋn educaţia specială se subordonează principiilor didacticii generale, cu menţiunea că este nevoie de flexibilitate și adaptare la particularităţile aptitudinale ale elevilor.
Bibliografie
– Anucuţa P., (1998). Poveşti şi jocuri matematice distractive, Editura Excelsior, Timişoara – – Gherguţ Alois, (2006). Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Stategii diferenţiate şi incluzive în educaţie, Editura Polirom, Iaşi
– Gherguţ Alois, (2013). Sinteze de psihopedagogie specială. Ghid pentru concursuri și examene de obţinere a gradelor didactice, Editura Polirom, Iaşi
– Popovici D., (1998). Învăţământul integrat sau incluziv, Editura Corint, Bucureşti
– Radu, Gheorghe, (2000). Psihopedagogia școlarilor cu handicap mintal, Editura Pro Humanitas, București
– Seach Diana, (2011). Jocul interactive pentru copii cu autism, Editura Fides, Iași Şchiopu U., (1966). Dezvoltarea operativităţii gândirii copilului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.