Sintagma „metodă de evaluare” se referă îndeosebi la modalitățile prin care este evaluat elevul. Metoda de evaluare reprezintă de fapt, calea de acțiune comună profesor – elev care conduce la punerea în aplicare a oricărui demers evaluativ, în vederea colectării informațiilor privind procesul și produsul învățării, prelucrării și valorificării lor în diverse scopuri.
Metodele de evaluare dispun de o serie de caracteristici generale, valabile în orice împrejurare, dar și de caracteristici specifice, în funcție de tipul de evaluare, de context (Manolescu, 2010, pg. 159-160):
– Facilitează cunoașterea nivelului de cunoștințe, a disponibilităților de învățare ale elevilor.
– Folosite la finalul unui program de instruire, pun în evidență informații despre cantitatea și calitatea cunoștințelor elevilor, dar și informații semnificative despre calitatea procesului instructiv – educativ.
– Se elaborează și se aplică în strânsă legătură cu diferitele componente ale procesului de învățământ, aflate la ipostaza de „obiecte ale evaluării”.
– Se concep, se îmbină și se folosesc în legătură cu particularitățile de vârstă și individuale, cu modul de acționare al factorilor educativi.
– Au caracter dinamic, fiind deschise înnoirilor și perfecționărilor.
– Au caracter sistemic, adică, fără a-și pierde entitatea specifică, se îmbină, se completează și se influențează reciproc.
– Unele metode sunt folosite cu prioritate de profesori, altele de către elevi.
– Raporturile dintre lele se schimbă în funcție de context; în unele împrejurări pot conduce procesul evaluativ, în alte împrejurări, pot deveni mijloace de prelucrare a informațiilor sau de comunicare socială profesor – elev.
I.T. Radu (2007, p. 169) susține că metodologia evaluării rezultatelor școlare cuprinde mai multe forme și metode care pot fi grupate astfel:
a) Din perspectiva circumstanțelor în care se realizează evaluarea:
– În situații specifice de examinare: chestionarea, aplicarea unor probe, examenul;
– În afara situațiilor specifice de examinare: observarea curentă a activității elevilor, diverse forme de activitate de instruire (efectuarea unor exerciții de fixare, fișe de lucru);
– Rezultate obținute în activități extrașcolare: olimpiade, concursuri;
b) După natura probei: verificări orale, probe scrise, probe practice, verificări cu ajutorul ordinatorului.
c) Sub raportul dimensiunii secvenței de instruire: probe curente, probe de bilanț, probe aplicate la începutul unui segment de activitate.
d) În funcție de factorii / persoanele care evaluează: evaluare internă, evaluare externă.
În cadrul metodelor de evaluare, Ecaterina Frăsineanu (2008, p. 169) distinge:
a) Metode clasice: probe orale; probe scrise; probe practice;
b) Metode auxiliare: observația; dezbaterea; convorbirea; autoevaluarea;
c) Metode moderne: alcătuirea unui portofoliu; susținerea de referate, proiecte, comunicări, scurte expuneri; realizarea unor eseuri; rezolvarea unor sarcini în grupuri; verificarea asistată de calculator.
Criteriul cel mai frecvent folosit în clasificarea metodelor de evaluare este criteriul cronologic, în funcție de care lucrările de specialitate reprezentative în domeniu împarte metodele de evaluare în două mari categorii:
1. Metode tradiționale: examinarea orală; evaluarea prin probe scrise; evaluarea prin probe practice; testul docimologic;
2. Metode complementare, alternative și moderne: observarea sistematică a comportamentului elevului; portofoliul; investigația; proiectul; autoevaluarea; studiul de caz; harta conceptuală; tehnica 3-2-1; metoda R.A.I.; jurnalul reflexiv.
Această clasificare este una relativă, flexibilă și corespunde tendințelor și caracteristicilor etapei actuale de analiză și interpretare a fenomenului evaluativ din învățământ.
În forme diferite și cu ponderi diferite, regăsim în evaluarea teoriilor și practicilor evaluative metode, tehnici și instrumente pe care astăzi teoria evaluării le poziționează tranșant în două mari categorii: tradițional și modern.
De-a lungul timpului s-au purtat numeroase discuții în legătură cu gradul de obiectivitate a evaluării și de precizie a metodelor de evaluare utilizate.
Chiar dacă există numeroase argumente pro și contra metodelor tradiționale și metodelor moderne, cea mai potrivită soluție o reprezintă, totuși, îmbinarea acestora.
Dacă profesorul va reuși un echilibru în folosirea metodelor tradiționale, necesitatea lor va rămâne de necontestat. Cu toate acestea, uzând de ele în exces, vor rămâne neglijate multe aspecte ale demersului pedagogic, iar ignorarea acestora nu este o soluție fericită pentru profesorul modern, de aceea se impune și utilizarea unor metode noi, care să-l ajute pe elev în procesul didactic.
Integrarea metodelor în sfera conceptului de evaluare are o însemnătate deosebită deoarece acestea nu doar că vor condiționa calitatea informațiilor pe baza cărora se va face evaluarea, dar totodată, influențează nivelul de pregătire al elevilor, generând acestora o anumită atitudine față de evaluare, ba chiar o atitudine generală față de școală.
În prezent, se tinde spre o evaluare complexă, realizată printr-o metodologie complexă, vorbindu-se tot mai mult de alternarea metodelor tradiționale cu altele noi, moderne deoarece elevii vor varietate, acțiune, noutate, vor emoții.
Bibliografie
1. Manolescu, M. (2010). Teoria și metodologia evaluării. București: Universitară.
2. Radu, I. T. (2007). Evaluarea în procesul didactic. Ed. a 3-a. București: Didactică și Pedagogică.
3. Joița, E Ilie, V., Vlad, M. & Frăsineanu, E.(2008). Pedagogie și elemente de psihologie școlară pentru examenele de definitivare și obținerea gradului didactic II. Craiova: Arves.