Limba este poate semnul cel mai distinctiv al unei naţii; de aceea, profesorului de Limba română îi revine sarcina de a cultiva şi dezvolta sentimentul patriotic prin lecţiile sale. Ideea de apartenență la un neam, identitatea raportată la identitatea limbii este ceva ce se poate realiza pe parcursul orelor de studiu. Consider că un rol aparte îl poate juca materia clasei XI-a, al cărei conţinut, cronologic, prezintă tocmai evoluţia şi particularităţile limbii naţionale.
Privită ca un anasamblu, cartea poate fi un abecedar al mândriei de a fi roman, căci surprinde înfiriparea naţiunii – capitolul Originile şi evoluţia limbii române, cu accent pe nobleţea gintei latine, după cum se numeşte o poezie a lui Alecsandri – lupta cu slavonismul, din care limba naţională a ştiut să iasă şlefuită, completată şi nu contaminată, demersurile lui Coresi, epoca de glorie a cronicarilor, bineînţeles, efervescenţa paşoptistă, urmată de stilizarea clasicilor, elitismul interbelic. Parcurgând capitol cu capitol, avem prilejul de a arăta elevilor că limba şi cultura românească au avut o ascendenţă rapidă, arzând etape, cizelându-se într-un perpetuum mobile care ne-a plasat pe orbita cultural europeană, prin autori ca M. Eliade, Eugen Ionescu şi, mai nou, în ultimii ani, Mircea Cărtărescu.
Limba română a fost definită de poeţi în forme metaforice, în încercarea de a-i suprinde particularităţile care o fac atât de specială: „cântec al latinităţii dunărene cu reverberaţii carpatine si mlădieri de plai mioritic” (George Mirea), e „graiul pâinii” (Al. Mateevici – Limba noastră) , „grai de pârâu legănând luceferi/ în zori prin clăile de fân” (Ioan Pillat – Versul ţării) , „pristol de piatră şi floare” (V. Voiculescu – Grai valah) , „e o nuntă de graiuri şi cuvinte” (Tudor Arghezi – Ia aminte) , în ea zac „infiorări de liră” (V. Eftimiu – Oda limbii române).
Limba română literară, în forma pe care o cunoaştem astăzi, ca element constitutiv al culturii noaste naţionale, reprezintă rezultatul unei îndelungate şi complexe evoluţii; istoria ei, strâns legată de istoria societăţii româneşti, în special de momentele mai importante ale dezvoltării culturale şi ale formării conştiinţei naționale este, în esenţă, istoria scrisului românesc de la origini şi până în prezent.
În dezvoltarea ei, limba trece printr-o serie de stadii succesive; schimbările intervenite pot fi explicate prin anumite cauze interne, care îşi au originea în însuşi sistemul de funcţionare a limbii, ca mijloc de comunicare între membrii unei comunităţi.
Raportarea numai la istoria internă a limbii nu permite însă înţelegerea integrală a întregului ei proces de evoluţie: ca fenomen social, limba evoluează în strânsă legătură cu istoria societăţii care o vorbeşte şi o scrie. De aici, şi necesitatea examinării şi a cauzelor externe care explică anumite aspecte ale evoluţiei ei. În special, problemele originii şi ale dezvoltării limbii literare (apariţia formei scrise, sfera de folosire mai restrânsă sau mai largă a variantei literare, modul de constituire şi de precizare a normelor unice supradialectale, dezvoltarea diverselor ei stiluri) nu pot fi explicate fără raportarea la datele istoriei sociale.
Problema apariţiei scrisului în limba română şi a împrejurărilor care au determinat acest important eveniment cultural nu este definitiv elucidată în lingvistica şi în istoria literară românească. S-au exprimat în această problemă puncte de vedere diferite.
Unii cercetători au susţinut că apariţia scrisului în limba română s-ar explica prin factori exclusiv interni (ca urmare a stadiului de dezvoltare la care ajunsese societatea feudală românească). Alţi cercetători, dimpotrivă, au pus apariţia primelor texte româneşti în legătură cu anumiţi factori externi (influenţa husitismului în secolul al XV-lea, sau influenţa mişcării luterane în secolul al XVI-lea). De fapt, la o analiză mai atentă, problema apare mult mai complexă.
În secolele al XIV-lea şi al XV-lea, limba oficială a cultului şi a administraţiei, în ţările româneşti, era slavona. Este de presupus însă că, şi înainte de această perioadă, în 1521, data primului text românesc păstrat până astăzi (Scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulung către Hans Benkner, judele Braşovului), s-a scris româneşte, sporadic, pentru nevoi particulare.
Astfel, socotelile municipalităţii Sibiului menţionează suma de 1 florin plătită, în 1495, unui preot român pentru redactarea unei scrisori româneşti. Înainte însă de această dată, boierul Dragomir Udrişte începe o scisoare slavonească, adresată braşovenilor, prin cuvintele Bunilor cestitem, în loc de Dobrem i cestitem. De asemenea, în 1485, este amintit jurământul omagial făcut de Ştefan Cel Mare la Colomeea regelui Cazimir al Poloniei, şi care ar fi fost tradus („ex valachico”) în româneşte. Ceea ce ar arăta că a existat un concept în limba română al acestui text.
Primele texte scrise în româneşte apar, aşadar, relativ târziu, în secolul al XV-lea; dacă transformările societăţii româneşti (scăderea puterii domnului şi trecerea ei în mâna boierilor, dezvoltarea economiei de mărfuri, decăderea culturii slavone) pot explica ivirea scrisului în limba română, aceste împrejurări nu sunt însă suficiente pentru a explica actul revoluţionar al traducerii, la începutul secolului al XVI-lea a cărţilor religioase, în româneşte,într-o perioadă când numai vechea slavă, greaca şi latina erau recunoscute ca singurele limbi oficiale de cult. Pentru traducerea unor asemene cărţi era necesar şi un îndemn din afară. După N. Iorga şi I. A. Candrea, acest impuls s-ar fi datorat mişcării husite, care ar fi provocat, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, traducerea aşa numitelor texte maramureşene (texte rotacizante) păstrate sub formă de manuscris (Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzaki).
Dincolo de aceste delimitări istorice, ceea ce rămâne evident este magismul cuvintelor din graiul românesc, capabil să exprime nuanțe deosebite.
Bibliografie
1. manuale.edu.ro/manuale/Clasa%20a%20XI-a/Limba%20si%20literatura%20romana/Corint3/A358.pdf
2. manuale.edu.ro/manuale/Clasa%20a%20XI-a/Limba%20si%20literatura%20romana/Sigma/A175.pdf